„Nu-ți vom plăti facultatea. Nu o meriți.”

Am simțit cum inima îmi bate în tâmple. Timp de doi ani visaseră la momentul ăsta, dar nu din mândrie, ci din dreptate. Nu mai eram fata care cerșea atenție, ci femeia care își făcuse singură locul în lume.

„Nu pot să vă ajut,” am spus încet, dar clar. Cuvintele au tăiat aerul ca o lamă. „Mi-ați spus că nu merit. Poate că aveți dreptate. Dar nici eu nu mai merit să fiu tratată ca o rezervă.”

Mama și-a strâns poșeta la piept, încercând un zâmbet tremurat. Tata s-a uitat în jos, murmurând ceva despre vremuri grele, despre cum „toată lumea greșește uneori”.

M-am gândit la anii în care am numărat fiecare leu, la nopțile când îmi tremura mâna de oboseală, la prietenii care au dispărut unul câte unul, dar și la profesorii care mi-au spus că am talent. Tot ce aveam îmi aparținea cu adevărat, câștigat prin muncă.

Am făcut un pas înapoi, dar vocea mamei m-a prins din urmă: „E totuși sora ta. E în necaz.” M-am oprit. Tăcerea a fost grea. O parte din mine voia să fugă, alta să plângă. În minte îmi răsuna fraza lor: „Nu meriți.” Poate că nici ei nu meritau mila mea, dar Camelia… era altceva.

„Unde e?” am întrebat.

Au schimbat o privire scurtă. „La o prietenă. Nu mai răspunde la telefon. Spune că nu se poate întoarce acasă.”

Am luat geaca de pe scaun și am ieșit fără alt cuvânt. În frigul de afară, orașul părea un amestec de zgomot și tăcere. M-am oprit în fața blocului ei, la numărul 4B. O lumină palidă clipea prin perdea. Am urcat scările, iar podeaua scârțâia la fiecare pas.

Când a deschis ușa, m-a privit de parcă văzuse o fantomă. „Nu credeam că vii,” a spus.

„Nici eu,” am recunoscut.

Camera era mică, haotică — cutii, haine, un caiet deschis pe podea. Camelia arăta diferit: slăbită, fără machiaj, cu ochii umflați de plâns. „Nu mai pot,” a șoptit. „Am încercat să țin pasul, dar totul s-a dus de râpă.”

Am inspirat adânc. În locul furiei, am simțit doar oboseală.

„Ai greșit,” i-am spus. „Dar nu ești pierdută.”

S-a prăbușit în brațele mele și, pentru prima dată după ani, am simțit că suntem din nou surori.

A doua zi am sunat proprietarul, am negociat o amânare și am plătit o parte din restanță din economiile mele. A fost ca și cum aș fi rupt o bucată din mine, dar am făcut-o.

Părinții au încercat din nou să mă sune, dar nu am răspuns. Nu încă. Știam că într-o zi vom vorbi, dar atunci nu eram pregătită.

Trei luni mai târziu, am terminat proiectul cu firma de analiză de date și am primit prima plată adevărată: 18.000 de lei. M-am dus direct la bancă și am făcut un depozit pe numele meu. A fost prima dată când am simțit că am un viitor sigur.

Într-o seară, Camelia a venit la mine cu o pungă de cafea. „Ți-am adus preferata ta,” a spus. Am râs. „Ține minte,” i-am spus, „fericirea nu vine din ce primești, ci din ce construiești.”

Ea a dat din cap și m-a îmbrățișat.

Privind prin fereastră, spre luminile orașului, am înțeles ceva: uneori, dreptatea nu înseamnă răzbunare. Înseamnă să mergi mai departe, mai sus, fără să uiți cine ai devenit.

Și, în sfârșit, am simțit că merit.