La trei zile după ce mi-am îngropat soțul

Am închis telefonul încet, ca și cum orice mișcare bruscă ar fi putut schimba ceva în rău. În casă era o liniște apăsătoare. Se auzea doar ticăitul ceasului de pe perete și, undeva în stradă, un câine lătrând anemic. Am rămas acolo, pe marginea canapelei, cu privirea pierdută, de parcă aș fi fost o umbră în propria viață.

Apoi, fără să-mi dau seama, m-am ridicat.

Nu aveam nici forță, nici curaj, dar aveam o nevoie instinctivă să aflu adevărul. Adevărul despre Eduard. Adevărul despre Iulian. Adevărul despre ceea ce putea să-mi schimbe familia pentru totdeauna.

M-am îmbrăcat încet, cu gesturi mecanice. Mi-am pus paltonul negru, același pe care îl purtasem la înmormântare. Mirosul lui de tămâie, rămas de la slujbă, mi-a înțepat nările și pentru o secundă mi-au dat lacrimile. Dar le-am șters repede. Nu mai aveam timp pentru plâns.

Am ieșit din casă fără să spun nimănui. Tereza era la piață, iar Iulian fusese plecat toată dimineața, chipurile „cu niște treburi”. În ultima vreme, „treburile” lui erau tot mai dese și tot mai neclare.

Pe drum, gândurile mi se învălmășeau. Iulian fusese mereu un băiat bun. Puțin încăpățânat, puțin visător, dar niciodată rău. Era genul care îți aducea flori fără motiv, care încă îmi suna în fiecare duminică dimineața să mă întrebe dacă am mâncat. Cum să nu am încredere în fiul meu? Cum să cred că ar putea exista un pericol legat de el?

Și totuși…
Eduard nu ar fi lăsat un astfel de mesaj fără motiv.

Am ajuns în fața firmei. O clădire impozantă, rece, de sticlă și metal. O parte din mine voia să se întoarcă din drum. Să prefacă totul într-un vis urât și să fugă acasă, la liniștea neplăcută, dar sigură, a durerii mele.

Dar am intrat.

Francisc m-a întâmpinat la ușă. Avea ochii roșii, obosiți, ca un om care nu dormise de zile întregi. Când m-a văzut, a închis repede ușa biroului, a tras jaluzelele și, pentru prima dată de când îl cunoșteam, am simțit teamă în privirea lui.

— Mariana… trebuie să știți ceva. Ceva ce Eduard a descoperit înainte să… înainte să ni se ducă.

Mi-a făcut semn să mă așez. Mâinile lui tremurau atât de tare încât pixul îi căzuse pe birou.
Mi l-a arătat.

O foaie mototolită, cu scrisul lui Eduard. Îl recunoșteam oriunde. Litera lui ordonată, rotundă, fermă. M-am aplecat peste birou, iar cuvintele încețoșate mi-au tăiat respirația.

Era o listă.
Nume.
Cifre în lei.
Și lângă fiecare rând, o semnătură falsificată.

— Asta… asta e o găinărie financiară, a murmurit Francisc. O fraudă serioasă. Și cineva a folosit conturile firmei ca să scoată sume mari… trecute drept ajutoare pentru clienți. Ajutoare care nu au existat niciodată.

Am simțit cum îmi amorțesc degetele.

— Dar ce legătură are Iulian cu asta? am întrebat aproape fără glas.

Francisc a înghițit în sec, apoi a ridicat spre mine o privire care m-a îngropat.

— Numele lui apare de mai multe ori. Și nu doar atât… există înregistrări, discuții, probe. Eduard a descoperit totul accidental. Și înainte să apuce să adune toate dovezile… înainte să le trimită mai departe… a murit.

M-am sprijinit de spătarul scaunului.

Nu.
Nu putea fi adevărat.
Fiul meu? Băiatul meu? Să fie implicat într-o astfel de mizerie?

— Eu nu spun că e vinovat, a continuat Francisc cu voce joasă. Doar vă rog să fiți atentă. Să nu-l întrebați nimic. Să nu-i spuneți că ați fost aici. Eduard voia ca doar dumneavoastră să știți. A zis că… numai o mamă poate decide ce să facă mai departe.

Cuvintele acelea mi-au intrat direct în suflet.

Numai o mamă.

Am plecat din birou tremurând toată, cu hârtia strânsă în poșetă ca o bucățică de plumb. Afară începuse să burnițeze, iar orașul era acoperit de un gri mohorât.

Dar în mine se aprinsese ceva.

Nu teamă.
Nu furie.
Ci o hotărâre cum nu mai simțisem de ani de zile.

Adevărul, oricât de dureros, trebuia scos la lumină.

Și dacă Iulian intrase în belea, dacă se amestecase cu oameni periculoși sau făcuse vreo prostie din care nu mai știa cum să iasă, atunci eu aveam o singură datorie:

Să-l scot la lumină.
Să-l protejez.
Și să aflu cu orice preț cine — sau ce — îi pusese viața în pericol.

Pentru că, după o viață întreagă în care îmi crescusem familia cu grijă și frică de Dumnezeu, acum începuse adevărata luptă.

Lupta unei mame care nu mai avea nimic de pierdut.