Fără să anunțe, milionarul a decis să viziteze casa femeii care lucra pentru el.

Pe poarta mică din tablă ruginită se vedea o curte modestă, cu câteva ghivece de flori și o sfoară plină de haine puse la uscat. Emil a bătut încet de două ori, apoi s-a oprit, ascultând. Dinăuntru se auzea o voce subțire, de copil, care cânta ceva.

După câteva secunde, ușa s-a deschis și o fetiță de vreo șase ani, cu codițe și o rochiță decolorată, l-a privit mirată.

— Pe mama o cauți? a întrebat ea, ținându-se de tocul ușii.

Emil a rămas o clipă fără cuvinte. Nu știa că Maria avea un copil. Zâmbi ușor și dădu din cap.

— Da, pe mama ta, spuse el blând. E acasă?

Fetița îi făcu semn să intre și strigă: „Mamăăă! Te caută cineva!”.

Maria a apărut imediat, ștergându-și mâinile pe un prosop. Când l-a văzut pe Emil în prag, aproape că i-a scăpat prosopul.

— Domnule Ionescu… ce… ce faceți aici?

— Scuză-mă că am venit așa, fără să anunț. N-am venit pentru serviciu. Am vrut doar să văd dacă ești bine, spuse el cu o voce mai caldă decât de obicei.

Maria încercă să zâmbească, dar ochii i se umeziră. Îl pofti înăuntru, rușinată de pereții scorojiți și de mobila veche, dar curată. Pe masă, într-un borcan reciclat, erau flori de câmp.

— N-am multe, dar… vrei o cafea? întrebă ea stângaci.

— Nu, mulțumesc. Voiam doar să te întreb ceva. Ai pățit ceva în ultima vreme? Te-am văzut de câteva ori… abătută.

Maria se uită spre fetiță, care se juca pe covor cu o păpușă stricată, apoi își lăsă privirea în jos.

— N-aș fi vrut să știe nimeni, spuse ea încet. Tatăl ei ne-a părăsit acum doi ani. De atunci mă chinui să mă descurc singură. Lucrez cât pot, dar zilele trecute am primit hârtie cu datorie… banca vrea să-mi ia casa.

Emil simți un nod în gât. Îi fusese mereu aproape de oameni prin acte, donații, sponsorizări, dar niciuna nu-l lovise așa, direct în inimă.

— Și cât îți cer? întrebă el.

— Douăzeci și cinci de mii de lei. Pentru mine e o avere.

Tăcerea care a urmat a fost grea. Emil se ridică, scoase din buzunar portofelul, dar Maria îl opri imediat.

— Nu, vă rog, nu de asta v-am spus. N-am nevoie de milă.

— Nu e milă, Maria. E respect. Ai muncit pentru mine atâția ani fără să ceri nimic în plus. Ai grijă de casa mea ca de a ta. Măcar o dată lasă-mă să am grijă și eu de tine.

Femeia izbucni în plâns. Fetița se apropie, îl privi pe Emil și-l întrebă:

— Dumneata ești omul bun de care zice mama că nu există?

Emil zâmbi larg, simțind cum i se încălzește sufletul.

— Poate că exist… uneori, spuse el, mângâind-o pe cap.

Câteva săptămâni mai târziu, Maria primi o scrisoare de la bancă: datoria fusese achitată integral. În plic era doar o hârtie și un bilet scris de mână: „Mulțumesc că mi-ai arătat ce înseamnă demnitatea adevărată.”

De atunci, viața lor s-a schimbat. Emil a început să viziteze cartierul mai des, ajutând discret familiile nevoiașe, iar Maria, cu lacrimi de recunoștință, spunea oricui o întreba:

— Uneori, oamenii bogați nu-ți schimbă viața cu bani, ci cu bunătate. Și bunătatea… valorează mai mult decât orice milion de lei.