Soacra mea m-a lovit pentru că sunt din nou însărcinată, iar cinci minute mai târziu m-a dus la spital

Doctorul intră în salon, privind fișa cu o sprânceană ridicată.
— Ziceți că a căzut pe scări, da? — întrebă el calm, dar cu o notă de neîncredere în glas.
Tereza dădu din cap repede, strângând poșeta la piept.
— Da, domn’ doctor. A alunecat. Eu… am găsit-o jos, inconștientă.

Privirea medicului trecu de la femeia mai în vârstă la tânăra care zăcea pe pat, cu fața umflată și o tăietură adâncă la tâmplă.
— Interesant, spuse el rece.
— De obicei, cine cade pe scări nu are urme de palmă pe obraz.

Tereza îngheță.
Începu să bâlbâie ceva despre muchii de trepte și despre ghinion, dar doctorul ridică mâna, oprind-o.
— Nu vă mai obosiți. Vom anunța poliția.

În acel moment, Iulian, care stătuse într-un colț al camerei, fără să scoată un sunet, simți cum îi fuge pământul de sub picioare.
Îi era frică. Nu pentru mama lui.
Ci pentru că își dădu seama că, de data asta, nu mai putea ascunde adevărul.

Câteva ore mai târziu, Camelia deschise ochii.
Lumina albă o orbea.
Totul îi părea departe, ca și cum lumea ar fi plutit în jurul ei.
Un aparat bipăia liniștit, iar la marginea patului o tânără asistentă îi ținea mâna.

— Ești la spital, draga mea, șopti ea blând. Ai fost rănită.
Camelia încercă să vorbească, dar gâtul i se uscă.
— Copilul? — reuși să șoptească.
— E bine. Ați avut noroc amândoi.

Câteva lacrimi îi alunecară pe obraji.
Noroc. Un cuvânt care, pentru ea, nu mai însemna nimic de mult.
În minte îi reveni imaginea soacrei, apoi cea a lui Iulian — rece, mut, indiferent.

În ușă apăru doctorul.
Avea în mână o foaie și o privi direct în ochi.
— Camelia, ascultă-mă bine. Ai suferit o agresiune. Nu e prima, nu-i așa?
Ea închise ochii, dar o lacrimă trăda totul.
— Nu vreau probleme… e mama lui, șopti ea.

— Problemele deja există, spuse medicul.
Și de data asta nu o să mai taci.

În aceeași seară, la secția de poliție din oraș, Tereza stătea pe un scaun, cu fața palidă și ochii goi.
Iulian o privea dincolo de geam, mușcându-și buzele.
Pentru prima dată în viață, nu știa pe cine să apere.

Câteva zile mai târziu, Camelia părăsi spitalul cu o sacoșă mică în mână și o decizie mare în suflet.
Nu se mai întorcea acolo.
O vecină o ajutase să găsească un adăpost pentru mame singure.
Nu avea mult, dar avea liniște.

Când își strânse copiii în brațe și simți cum o priveau fără teamă, înțelese că, uneori, curajul nu înseamnă să te bați, ci să pleci.
Să spui „ajunge” și să crezi că meriți mai mult.

Ani mai târziu, când micuța ei fetiță o întreabă de ce nu locuiesc cu bunica, Camelia zâmbește ușor și spune:
— Pentru că unele case nu sunt făcute pentru iubire, draga mea.
Dar lumea e mare și noi avem dreptul la un colț în care să fim fericiți.

Și, privind cerul senin de toamnă, știe că, în sfârșit, inima ei bate din nou — nu din obișnuință, ci din speranță.