Maria avea grijă în tăcere de o bătrână singură.

Notarul a ridicat privirea peste rame și a bătut ușor cu pixul în masă.

— Vă rog să păstrați liniștea. Testamentul va fi citit exact așa cum a fost lăsat.

Maria și-a plecat ochii. Își amintea perfect ultimele luni cu Elena. Cum îi spăla părul încet, cum îi schimba lenjeria, cum îi citea din ziar cu ochelarii ei vechi. Nu făcuse nimic pentru moșteniri sau promisiuni. Rămăsese pentru că nu putea să o lase singură.

— Subsemnata Elena Marinescu, în deplinătatea facultăților mintale… — a început notarul.

Lenuța a zâmbit sigură pe ea și a dat din cap către ceilalți „neamuri”, ca și cum totul era deja rezolvat.

— Las întreaga mea avere mobilă și imobilă… — notarul a făcut o pauză scurtă.

În cameră s-a lăsat o liniște apăsătoare.

— …Mariei Ionescu, persoana care m-a îngrijit în ultimii ani de viață.

A fost ca și cum cineva ar fi trântit o ușă. Lenuța a scos un oftat ascuțit.

— Poftim?! — a izbucnit ea. — Cum adică? Asta nici nu e rudă!

Maria a simțit cum i se înmoaie genunchii. A ridicat privirea speriată, convinsă că a auzit greșit.

— Include casa din sat, terenul din spate, economiile din cont — aproximativ 180.000 de lei — și toate bunurile personale — a continuat notarul calm.

— E o glumă proastă! — a țipat Lenuța. — A fost manipulată! Fata asta a stat la ea pe interes!

Maria s-a ridicat încet în picioare, cu mâinile tremurând.

— N-am cerut nimic… — a spus ea abia auzit. — Niciodată.

Notarul a închis dosarul.

— Doamna Elena a lăsat și o scrisoare. Doriți să o citesc?

Toți au tăcut.

— „Dacă auziți asta, înseamnă că nu mai sunt. Maria nu mi-a fost sânge, dar mi-a fost familie. Când nu m-a căutat nimeni, ea a fost acolo. Când mi-a fost greu, nu mi-a cerut nimic. Casa mea să fie casa ei, iar munca ei să nu fi fost în zadar.”

Lenuța a albit la față. Cineva a mormăit că „nu se poate așa ceva”.

Maria simțea cum lacrimile îi curg fără să le mai poată opri. Nu pentru casă. Nu pentru bani. Ci pentru că, pentru prima dată, cineva văzuse ce făcuse în tăcere.

A ieșit din birou cu pași nesiguri. Afară, câțiva oameni din sat se adunaseră deja, șușotind.

— Ea e, aia care stătea la baba Elena…
— Ai auzit? Tot ei i-a lăsat…

Maria a mers drept, fără să răspundă nimănui.

Când a ajuns la casa mică de la marginea satului, a descuiat poarta exact așa cum făcea de ani de zile. S-a oprit în prag, a privit curtea și a șoptit:

— Mulțumesc, mamă Elena.

În seara aceea, satul încă vorbea. Dar Maria a aprins o lumânare la icoană, a pus apă la fiert și a simțit, pentru prima dată după mult timp, că nu mai e singură.