Nora mea mi-a spus: „Frigiderul ăla e al meu. Cumpără-ți propria mâncare.”

Am stat acolo minute bune, cu mâinile strânse în poală, ascultând cum frigiderul cel nou bâzâia încet în bucătărie. Mi se părea că îmi râde în față. Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi, dar le-am înghițit. Nu plânsesem nici când mi-a murit soțul. Nu aveam de gând să plâng acum pentru niște etichete galbene.

M-am ridicat încet și m-am uitat în oglindă. Fața mea obosită, cu riduri adânci și cearcăne, părea a unei femei care și-a dat toată viața pentru ceilalți și a uitat de ea. M-am întrebat în tăcere: Când a devenit binele meu o povară pentru ei?

A doua zi, am plecat la spital mai devreme decât de obicei. Nu am spus nimic. Pe drum am trecut pe la o florărie și am cumpărat un buchet mic de garoafe roșii, florile preferate ale soțului meu. Le-am pus la poarta spitalului, lângă crucea lui. „Ajută-mă să nu-mi pierd răbdarea, dragule”, am șoptit.

Când m-am întors acasă seara, am știut exact ce aveam de făcut.

În tăcere, am scos toate alimentele din frigiderul meu. Le-am pus frumos în pungi, le-am dus la un adăpost pentru bătrâni din cartier. Acolo, o femeie mi-a zâmbit cu ochii umezi: „Mulțumim, doamnă, de mult n-am mai avut carne și iaurt.” Am simțit o căldură în suflet pe care nu o mai simțisem de mult.

Când m-am întors, casa era goală. Veronica și Dănuț plecaseră undeva. Am scos un marker și câteva foi albe. Pe fiecare obiect mare din casă — pe televizor, pe canapea, pe masa din sufragerie — am lipit câte o hârtie:

„Cumpărat din salariul meu.”
„Plătit în rate de mine.”
„Curățat și întreținut de mine.”

Pe frigiderul cel nou, am lipit o hârtie mare, scrisă cu litere negre:

„Pentru cei care nu știu ce înseamnă recunoștința.”

A doua zi dimineață, când au coborât în bucătărie, am fost acolo. Veronica s-a oprit brusc, cu fața palidă. „Ce-i asta?”, a întrebat.

„E un mic experiment”, am zis. „Ca să vedeți cât de ușor e să pui o etichetă pe tot ce nu-ți aparține.”

Dănuț a încercat să spună ceva, dar i-am făcut semn să tacă. „Vă dau o lună să vă găsiți un loc al vostru. Cu chirie, cu frigiderul vostru, cu mâncarea voastră. Aici e casa mea, și nu o să mai accept să fiu tratată ca o chiriașă.”

A rămas tăcere. Veronica a vrut să plece furioasă, dar lacrimile i-au scăpat înainte să ajungă la ușă.

„Nu trebuia să ajungem aici”, a spus încet. „Doar că… m-am simțit invadată.”

Am oftat. „Eu am crescut un copil singură, cu trei ture de noapte și fără să mă plâng. N-am avut luxul să mă simt ‘invadată’. Doar am fost recunoscătoare că am un acoperiș deasupra capului.”

În zilele care au urmat, casa a redevenit liniștită. Veronica a început să mă salute dimineața, cu o voce moale. Dănuț a început să-și caute de lucru mai serios.

Când au plecat, la sfârșitul lunii, mi-au lăsat o scrisoare pe masă. În ea scria: „Ne pare rău. Ai avut dreptate. N-am știut ce înseamnă munca și sacrificiul până nu am fost nevoiți să le facem singuri.”

Am plâns atunci, dar nu de durere. Ci de ușurare.

Mi-am făcut o cafea, am deschis frigiderul meu vechi și am zâmbit. Era gol, dar curat. Și, pentru prima dată după mult timp, era doar al meu.