Familia o trimisese ca pe un pachet fără valoare

Când căruța s-a oprit în fața unei colibe de lemn, în mijlocul pustietății, Elena și-a simțit inima bătând atât de tare, încât i se părea că o aude și Toma. Coborâse încet, cu privirea în pământ, strângând sacul de pânză ca pe o ancoră.

Aerul rece al muntelui îi tăia obrajii, iar liniștea era atât de adâncă încât putea auzi trosnetul vântului printre brazi. Ușa colibei s-a deschis brusc, iar dinăuntru a ieșit un bărbat înalt, cu umerii largi, părul lung și barba nerasă. Avea chipul ars de soare și ochii întunecați ca norii de furtună.

Toma s-a grăbit să-i întindă o hârtie — „hârtia cu datorie” — și a spus, fără să ridice privirea:
„Asta e fata. Domnul Rică v-a trimis-o.”
Apoi s-a întors la căruță, lăsând-o pe Elena singură în fața străinului.

Iacob a privit-o lung, fără să spună nimic. Nu părea uimit, nici mulțumit. Doar tăcut.
Elena și-a ridicat privirea o singură dată și a întâlnit ochii lui. Erau reci, dar în adâncul lor se ascundea ceva… un fel de tristețe veche, pe care n-o mai văzuse niciodată la cineva.

„Intră”, a spus el simplu. Vocea lui era joasă, aspră, dar fără răutate.
Elena a făcut un pas înăuntru, tremurând. Casa mirosea a fum, lemn și viață. Pe masă era o cană aburindă, iar pe sobă, o oală cu tocană.

„N-am nevoie de multe”, a murmurat el, „dar am nevoie de cuvântul meu ținut. Și am zis că iau o nevastă.”
Elena a rămas în picioare, fără să știe ce să spună. Pentru prima dată, cineva nu o privea ca pe un obiect. Doar o vedea.

Zilele care au urmat au fost ciudate, dar liniștite. Iacob muncea din zori până seara, iar ea curăța, gătea și cosea hainele rupte. Nu vorbeau mult, dar tăcerile dintre ei nu mai erau grele. Începuseră să se simtă ca două umbre care învățau să existe împreună.

Într-o seară, când viscolul lovea pereții cabanei, el s-a apropiat de ea și i-a spus:
„Nu te-au trimis aici pentru binele tău, nu-i așa?”
Ea a clătinat din cap, cu lacrimile abia ținute.
„Nu”, a șoptit, „m-au trimis ca să te fac să rupi înțelegerea.”

Iacob a zâmbit amar.
„Atunci se vor înșela pentru prima dată.”
S-a apropiat de ea, i-a atins obrazul, și pentru prima dată, Elena n-a simțit rușine. A simțit doar căldură.

În lunile care au urmat, au construit împreună un grajd, au plantat pomi și au adus apă de la izvor. Elena a învățat să râdă, iar Iacob a învățat să iubească. Când au coborât în sat, lumea îi privea mirați — el, sălbaticul din munți, și ea, fata disprețuită.

Dar cei care râdeau nu știau că dragostea lor nu se născuse din frumusețe, ci din durere.
Și că fiecare rană pe care o purtau devenise piatra de temelie a unei vieți noi.

Când, într-o zi, tatăl Elenei a urcat să vadă dacă planul lui reușise, a găsit o femeie sigură pe ea, cu ochii luminoși și o mână în mâna bărbatului pe care trebuia să-l rușineze.
„Pământurile sunt ale noastre acum”, a spus Rică, dar Iacob a zâmbit.
„Nu. Sunt ale Elenei.”

A fost pentru prima dată când tatăl ei a roșit de rușine.
Iar pentru Elena, a fost clipa în care a înțeles că, uneori, Dumnezeu nu pedepsește prin durere, ci te trimite exact acolo unde vei fi iubit așa cum meriți.