După ce au vândut casa mamei, copiii au împărțit moștenirea și au lăsat-o pe drumuri.

Antonia nu dispăruse la întâmplare. În dimineața aceea, s-a trezit înainte de răsărit, fără zgomot, fără lacrimi. Și-a aranjat hainele într-o sacoșă veche, a lăsat cheia pe masă și a ieșit din apartament fără să privească înapoi.

A mers mult. Cu autobuze, pe jos, cu trenul personal care scârțâia din toate încheieturile. În buzunar avea puțini lei, economisiți din pensia ei mică, bani pe care îi ascundea de rușine, ca nu cumva copiii să-i mai ceară ceva.

A coborât într-un orășel mic, unde nimeni nu o cunoștea. Acolo, pe o stradă lăturalnică, se afla un cămin de bătrâni vechi, cu tencuiala căzută și un gard ruginit. A bătut la poartă cu o liniște care îi surprindea până și pe ea.

— Mai aveți loc? a întrebat simplu.

Nu avea pretenții. Nici cameră bună, nici mâncare aleasă. Voia doar un pat, liniște și să nu mai fie povară nimănui.

Primele săptămâni au fost grele. Antonia se simțea mică, uitată, ca o umbră. Dar, încet, ceva s-a schimbat. A început să ajute. Spăla cești, cosea nasturi, stătea de vorbă cu cei mai triști ca ea. Știa să asculte. Știa să aline.

Într-o zi, o asistentă i-a spus:

— Mamă Antonia, fără dumneata parcă nu mai e la fel aici.

Pentru prima dată după mult timp, cineva avea nevoie de ea.

Lunile au trecut. Antonia s-a transformat. Zâmbea mai des. Dormea liniștită. Din pensie punea deoparte câțiva lei și cumpăra bomboane pentru cei din jur. De Crăciun, a împodobit un brad mic, adus din curte, și a cântat colinde cu o voce tremurată, dar plină.

Între timp, copiii ei au început să simtă golul. Nu din dor, ci din teamă. Vecinii întrebau. Cunoștințele șușoteau. „Unde e mama voastră?” Nu știau ce să răspundă.

Într-o zi, fiica a primit o scrisoare. Fără reproșuri. Fără plângeri. Doar câteva rânduri scrise cu litere drepte:

„Sunt bine. Sunt într-un loc unde nu deranjez pe nimeni. Vă doresc sănătate.”

Atât.

Fiul a citit și a simțit pentru prima oară rușine adevărată. Banii se terminaseră demult. Casa fusese cheltuită pe nimicuri. Iar mama… mama nu mai era acolo să rabde.

Au venit într-o zi după ea, cu flori și promisiuni. Antonia i-a privit calm, fără ură.

— Nu mai e nevoie, a spus încet. Acum e rândul meu să aleg.

Și a rămas.

Ani mai târziu, când Antonia s-a stins, la înmormântare au venit oameni pe care copiii nu-i cunoșteau. Bătrâni, asistente, vecini din cămin. Oameni care au plâns sincer.

Atunci au înțeles. O casă nu e doar pereți. O mamă nu e un bun de vândut. Iar unele plecări nu sunt fugă, ci eliberare.