La 19 ani a fost dată fecioară unui duce singuratic în schimbul unui cal…

Trăsura se opri după un drum lung, în fața unui conac izolat, înconjurat de păduri dese. Vântul aducea miros de fum și frunze arse, iar cerul plumburiu apăsa peste totul. Isabela coborî, tremurând, sprijinindu-se de marginea ușii. Niciun zâmbet, nicio vorbă bună nu o întâmpină. Doar liniștea rece a unui loc străin.

Ducele, pe care toată lumea îl numea „stăpânul de la Arencurt”, îi făcu semn să-l urmeze. Mersul lui era calculat, de parcă fiecare pas era o poruncă. Fata îl urmă, cu privirea pierdută printre umbrele groase ale conacului.

O servitoare bătrână îi ieși în cale, cu o lanternă mică în mână. O privi scurt, fără milă, și îi arătă o cameră mică, la etajul cel mai rece. Pereții erau goi, iar fereastra abia se ținea în balamale.

— Aici o să stai, spuse femeia sec. Stăpânul nu vrea zgomot.

Isabela dădu din cap și se așeză pe marginea patului. În încăpere mirosea a umezeală și praf. Închise ochii și își strânse palmele, încercând să-și țină sufletul laolaltă.

Zilele următoare trecură grele, tăcute. Ducele nu o atingea, dar nici nu-i vorbea. O privea doar din umbră, ca un om care cântărește ceva invizibil. Când trecea pe lângă el, Isabela simțea că aerul se taie.

Într-o seară, în timp ce lumina focului dansa pe pereți, el se apropie de ea.

— Tatăl tău… a făcut ce a trebuit, spuse încet, fără să o privească. Datoriile lui erau mai mari decât îți poți imagina.

Isabela înghiți în sec.
— Știu, murmură ea. Dar eu… n-am avut nicio vină.

Un zâmbet amar îi trecu pe buze.
— Nici eu, răspunse el.

Apoi ieși, lăsând-o singură cu gândurile ei. În noaptea aceea, Isabela plânse fără sunet. Lacrimile îi udau mânecile rochiei, dar sufletul i se limpezea. Începuse să înțeleagă că nu era doar o pradă a sorții, ci și o supraviețuitoare.

Diminețile următoare le petrecea lucrând în grădină, printre trandafiri uscați și buruieni. În timp, degetele ei pline de noroi deveneau dovada unei voințe noi: aceea de a trăi.

Ducele o privea uneori de la fereastră. Nu mai era fata speriată de altădată. În ochii ei apărea o lumină blândă, dar hotărâtă. Într-o zi, coborî la ea și spuse simplu:

— Mi-ai adus liniște în casa asta.

Isabela ridică privirea și, pentru prima oară, îl văzu altfel. Nu ca pe un bărbat care o cumpărase, ci ca pe un om frânt, la fel de pierdut ca ea.

Timpul trecu, iar între ei se așternu o pace ciudată. Nu era iubire, nu la început, ci o recunoaștere tăcută a durerii celuilalt. Din tăcerea aceea se născu ceva neașteptat — respect, apoi grijă, și într-un sfârșit, o afecțiune sinceră.

Când primăvara își făcu loc prin păduri, Isabela ieși într-o dimineață și văzu calul alb păscând în curte. Lacrimile îi umplură ochii. Acela fusese prețul pierderii ei, dar acum părea un simbol al eliberării.

Se apropie, îl mângâie ușor pe coamă și șopti:
— N-am fost cumpărată… am fost salvată, fără ca nimeni să-și dea seama.

Din spatele ei, vocea ducelui se auzi blând:
— Poate că și eu, Isabela. Poate că și eu.

În acea clipă, soarele străluci peste conac, iar vântul aduse miros de flori proaspete. Era începutul unei vieți noi, născute din durere, dar crescută din curaj.