„O să te deschizi pentru mine…” a poruncit el. „O să pun mulți copii în pântecele tău…” a șoptit bărbatul.

Lidia a strâns din maxilare, încercând să nu izbucnească. Simțea cum furia și frica se ciocnesc înăuntrul ei, amestecate ca focul și gheața. În loc de răspuns, s-a întors spre foc și și-a întins palmele deasupra flăcărilor, căutând un strop de curaj.

Bărbatul o privea din umbră, cu ochii lui negri, tăcuți, dar plini de o hotărâre de neclintit. Nu știa încă ce anume o ținea pe ea dreaptă, dar simțea că femeia aceea nu era ca altele.

În următoarele zile, Lidia a descoperit cât de aspră era viața în acele locuri. Oamenii din sat trăiau în colibe din lemn, luptându-se zilnic cu frigul, foamea și moartea. Clanul era pe cale să piară, femeile lor muriseră în urma unei boli ciudate, iar bărbații rămăseseră singuri, înrăiți, conduși doar de instinctul de supraviețuire.

El – Mihai, cum i-a aflat mai târziu numele – era conducătorul lor. Îl respectau ca pe un zeu și se temeau de el ca de o fiară. Lidia a înțeles curând că fusese adusă nu din poftă, ci din disperare.

Dar nu putea accepta soarta asta. Nu era un animal, nici o femeie care să-și plece fruntea în fața unui bărbat, oricât de puternic ar fi fost.

Într-o seară, când Mihai a venit cu un bol de ciorbă aburindă și i-a spus, scurt, „mănâncă”, Lidia a ridicat ochii spre el și a zis calm, dar hotărât:
„Nu sunt a ta. Poți să mă ții închisă, dar nu poți să-mi iei voința.”

El a rămas pe loc, nemișcat, privindu-i ochii verzi în care nu era frică, ci doar o lumină puternică. Pentru prima dată, Mihai a simțit un fior ciudat – nu de furie, ci de respect.

Timpul a trecut. Iarna s-a așternut peste munți ca o blestemare albă. În cabană, între foc și tăcere, doi oameni care ar fi trebuit să se urască au început, fără să-și dea seama, să se înțeleagă. Lidia îi vindeca rănile, iar el îi aducea lemne și hrană.

Într-o noapte, când furtuna bătea în pereți ca o fiară, Lidia s-a trezit tresărind. Mihai stătea la ușă, cu ochii pierduți în flăcări.
„De ce mă urăști atât?” a întrebat el, fără s-o privească.
„Pentru că m-ai răpit. Pentru că m-ai făcut prizonieră.”
„Și dacă n-aș fi făcut-o, tot neamul meu ar fi pierit”, a murmurat el. „Nu știi cum e să vezi moartea în ochii fiecăruia și să nu mai ai ce face.”

Lidia a tăcut. În glasul lui nu mai era aroganță, ci o durere veche, grea ca piatra muntelui. Atunci, pentru prima dată, a simțit milă.

În zilele ce au urmat, Mihai nu a mai poruncit. A început să întrebe. A învățat de la ea cum să folosească plantele pentru a vindeca rănile, cum să înțeleagă semnele vântului și ale frigului. Iar Lidia, deși nu voia să recunoască, începuse să vadă în el nu doar un răpitor, ci un om frânt de durere.

Primăvara a venit târziu, topind zăpada și liniștind muntele. Într-o dimineață, Mihai a intrat în cabană cu un braț de flori galbene și i le-a pus în față.
„Pentru tine”, a spus simplu. „Nu pentru că te vreau, ci pentru că te respect.”

Lidia a zâmbit pentru prima dată. Focul din sufletul ei nu se stinsese, dar acum ardea altfel — nu ca o flacără de răzbunare, ci ca o lumină care topea gheața din jur.

Așa, în acel loc uitat de lume, doi oameni pierduți au învățat că uneori puterea nu stă în forță, ci în iertare.
Iar muntele, martor tăcut al suferinței și renașterii lor, și-a lăsat în sfârșit vânturile să cânte din nou, nu a durere, ci a pace.