„E UN PARIA”: Familia mea l-a renegat pe unchiul meu când a ieșit din închisoare

În lunile care au urmat, unchiul Ion s-a mutat într-o cameră mică din spate. Era tăcut, muncitor și, deși nu vorbea despre trecut, se simțea că-l apasă ceva greu. În fiecare dimineață pleca devreme și se întorcea târziu, cu mâinile pline de noroi și hainele ude de rouă. Spunea doar că merge „să repare ceva la marginea pădurii”.

Mama nu-l întreba nimic. Îl lăsa să-și poarte tăcerile cum știa el.

Apoi, într-o zi, norocul ne-a întors spatele. Fabrica unde lucra mama s-a închis, iar eu am rămas fără serviciu. Facturile se adunau, frigiderul se golea, iar vecinii abia mai dădeau bună ziua.

Într-o seară, stăteam toți trei în bucătărie, în fața unei ciorbe subțiri. Ion se uita la mama cu o expresie ciudată, ca și cum voia să spună ceva, dar se temea.

După câteva clipe de tăcere, a șoptit:
— Veniți cu mine mâine dimineață. Am ceva să vă arăt.

Mama l-a privit neîncrezătoare, dar în ochii lui era o hotărâre blândă, de om care știe că a venit vremea adevărului.

A doua zi, la răsărit, am plecat spre pădure. Ion mergea înainte, pe o potecă pe care n-o mai văzusem. Am mers mult, până când am ajuns la o colibă veche, aproape îngropată în iederă. Acolo, în spatele unei scânduri, a scos o cutie de metal ruginită.

A deschis-o cu mâinile tremurânde. Înăuntru erau plicuri groase, legate cu sfoară, și un carnețel.

— Asta… asta e tot ce am luat atunci, a spus el cu voce joasă.
Mama a încremenit.
— Ce ai luat, Ioane?
— Banii de la cooperativă… dar nu pentru mine. Pentru fratele meu. Pentru voi. El avea datorii mari, Ana. Oamenii îl amenințau. Mi-a jurat că o să-i punem înapoi după ce trece necazul. Dar el… el s-a dus. Și eu am rămas țap ispășitor.

Mama și-a dus mâna la gură, tremurând. Eu am rămas fără cuvinte.

— N-am spus nimănui, a continuat el. Am preferat să tac. Să plătesc eu pentru păcatul nostru. Dar acum… vă aparțin.

A împins cutia spre noi. Înăuntru erau peste cincizeci de mii de lei, păstrați cu grijă.

Mama a izbucnit în plâns.
— De ce, Ioane? De ce n-ai spus adevărul?
El a zâmbit amar.
— Pentru că nimeni n-ar fi crezut. Și pentru că uneori, să taci e mai ușor decât să vezi cum toți te privesc ca pe un monstru.

Am tăcut cu toții. Doar vântul foșnea printre frunze.

Din ziua aceea, viața noastră s-a schimbat. Cu banii aceia, mama a deschis un mic magazin în sat. Lumea a început, încet, să ne zâmbească iar. Dar unchiul Ion n-a căutat niciodată iertarea altora.

Într-o dimineață, l-am găsit stând pe bancă, în curte, cu mâinile împreunate și un zâmbet liniștit. Plecase în somn, împăcat. Lângă el era carnetul acela vechi. Pe prima pagină scrisese:

„Unele greșeli se ispășesc cu ani, dar iubirea adevărată nu se stinge niciodată.”

Mama a plâns zile întregi, dar în sufletul ei știa că fratele pe care toți îl crezuseră un paria fusese, de fapt, singurul om drept din familie.

Și în fiecare seară, când stingea lumina, șoptea mereu același lucru:
„Dumnezeu să te odihnească, Ioane. Acum lumea știe cine-ai fost cu adevărat.”