Aveam 15 lei și eram disperată. Atunci, fiul mut al celui mai

Totul s-a întâmplat prea repede pentru ca mintea mea să poată ține pasul. O tăcere apăsătoare căzuse peste toată sala, de parcă până și muzica se oprise să respire. Simțeam privirile tuturor aruncate asupra mea, dar nu puteam să mă mișc.

Băiețelul încă mă ținea strâns. Simțeam cum îi tremură corpul mic, cum plânge fără suflare. Mirosul lui de copil, amestecat cu parfum scump și vin vărsat, m-a făcut să-mi dau lacrimile.

— Eu… eu nu sunt mama lui, am șoptit, dar vocea mi s-a frânt.

Victor nu a răspuns. Mă privea de parcă încerca să citească ceva pe fața mea. Apoi și-a pus o mână pe umărul copilului, dar băiețelul s-a agățat și mai tare de mine.

— David, a zis el încet, — nu e…

— E mama mea! — a strigat copilul, iar în ochii lui se vedea o durere care te rupea în două.

Un murmur a trecut prin sală. Oamenii șușoteau, unii filmau. Eu simțeam că mă prăbușesc. Ceva, undeva în pieptul meu, îmi spunea că nu era o greșeală completă. Că între mine și copilul acela exista o legătură pe care nu o puteam explica.

— Haide cu mine, a spus Victor, cu o voce care nu accepta refuz.

M-a condus afară, în timp ce doi agenți țineau curioșii la distanță. În spatele hotelului, într-un hol pustiu, s-a oprit. Copilul nu-mi dădea drumul.

— Vreau să înțeleg, a zis Victor, privind direct în ochii mei. — Cine ești tu, Maria Tudor?

— O ospătăriță care încearcă să-și plătească chiria, am răspuns, tremurând. — Nimic mai mult.

Victor și-a mușcat buza. Apoi a scos din buzunar o fotografie veche. Mi-a întins-o.

Era o femeie. O copie a mea. Aceeași privire, aceleași trăsături. Până și semnul mic de pe obrazul stâng.

— Lucia, a spus el încet. — Soția mea. A murit acum un an. Într-un accident de mașină. Cu copilul pe bancheta din spate. El a supraviețuit. Dar de atunci… n-a mai spus un cuvânt.

M-am simțit amețită. Îmi venea să neg, să râd, să plâng în același timp. Dar ceva, un fir nevăzut, mă trăgea spre acel copil.

— Nu pot explica, a spus Victor, scuturând din cap. — Dar uită-te la voi. Poate că Dumnezeu mi-o trimite înapoi… altfel.

Am încercat să spun ceva, dar David mi-a atins fața cu palma lui mică.
— Mama… nu pleca iar.

Atunci m-am prăbușit în genunchi și l-am luat în brațe. Era cald, viu, și plângea de fericire. Iar în clipa aceea am simțit cum ceva se rupe în mine și se vindecă în același timp.

Victor ne privea. Lacrimile îi tremurau în colțul ochilor. Pentru prima dată în seara aceea, a zâmbit. Un zâmbet mic, dar adevărat.

— Rămâi, Maria, a spus el. — Fundația are nevoie de oameni ca tine. Și… poate și noi avem nevoie de tine.

Am dat din cap, fără să pot vorbi. David s-a lipit de mine și, pentru prima dată după multe luni, am simțit că nu mai eram singură.

În seara aceea, am înțeles că uneori viața îți dă totul peste cap doar ca să te aducă acolo unde trebuia să fii de la început. Într-o sală plină de străini, printre lumini și tăceri, am găsit ceva ce credeam pierdut pentru totdeauna: un sens, o familie și o nouă șansă la fericire.