Soția mea a murit acum doi ani. Ieri, la școală, fiul meu a spus că și-a văzut mama

Am rămas pe loc, cu inima bătând nebunește. Femeia a încremenit o clipă, apoi a apucat mai tare mâna lui Luca și a grăbit pasul. Am început să alerg, dar picioarele mi se înmuiaseră. Pământul părea că se învârte, iar aerul nu mai intra în plămâni.

— Luuuca! — am strigat cât am putut de tare.

Copilul s-a întors pentru o clipă, privirea lui plină de teamă și confuzie. A încercat să-și tragă mâna din strânsoarea femeii, dar ea nu l-a lăsat. Atunci, am simțit un val de adrenalină care m-a împins înainte. În câteva secunde, am ajuns aproape de ei.

— Oprește-te! — am strigat. — Cine ești?!

Femeia s-a întors, iar privirea ei m-a înghețat. Ochii… aceiași ochi căprui, calzi și triști, ai Clarei. Mi-a venit să cred că o visez. Dar apoi, o umbră rece a trecut peste chipul ei și, într-o clipă, a fugit pe o alee laterală.

Am apucat să-l prind pe Luca. L-am strâns în brațe, tremurând. Copilul plângea.

— Tată, nu era mama… dar ea vorbea ca mama. M-a rugat să merg cu ea… apoi a zis să nu mai merg niciodată. Nu înțeleg, tată…

L-am ținut strâns și i-am șoptit că totul e bine, deși nici eu nu credeam asta. M-am uitat în jur. Femeia dispăruse, ca și cum s-ar fi evaporat.

După câteva minute, am mers la poliție. Le-am povestit totul, dar privirile lor spuneau că mă considerau doar un tată prea afectat de pierdere. Au promis că vor verifica camerele de supraveghere, dar în sufletul meu știam că nu era o simplă femeie.

În noaptea aceea, Luca a adormit greu. M-am așezat lângă el, iar pe noptieră am pus o fotografie cu Clara. Lumina palidă a lămpii se juca pe chipul ei. Mi se părea că zâmbește altfel. Mai trist, mai… neliniștit.

Pe la miezul nopții, am auzit pași în curte. Am tresărit. Am coborât în grabă, dar când am deschis ușa, nu era nimeni. Doar paltonul bej atârna de gard, legănându-se ușor în vânt.

M-am uitat în jur, tremurând. Apoi, un miros fin de parfum — același pe care îl purta Clara — m-a lovit. Am închis ochii și am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.

În minte mi-a răsunat glasul ei: „Ai grijă de el. Nu-l lăsa să plece cu ea.”

Atunci am înțeles. Nu era Clara cea care apăruse la școală, ci altceva… ceva ce voia să-l ia pe Luca. Iar Clara, de acolo de unde era, încerca să-l protejeze.

Am intrat în casă, am stins lumina și m-am așezat din nou lângă fiul meu. L-am ținut strâns, simțind cum respirația lui liniștită îmi aduce pace.

De atunci, în fiecare seară, las o lumânare aprinsă pe pervaz. Pentru Clara. Pentru sufletul ei bun, care încă ne veghează.

Și de fiecare dată când vântul adie și perdeaua se mișcă ușor, știu că e ea. Nu ca o umbră, ci ca o promisiune că iubirea adevărată nu moare niciodată.