Stăteam în fața ușii apartamentului meu, fără să pot crede ce se întâmpla.

Am rămas pe scări, nemișcată, cu fetița plângându-mi în brațe. Mă uitam la ușa aceea ca la un zid între mine și viața mea de dinainte. Simțeam cum inima îmi bubuie în piept, cum fiecare secundă mă apasă tot mai tare.

Vecina de la trei, tanti Viorica, a ieșit să ducă gunoiul și m-a privit lung.
— Fata mea, tu ești? Ce-i cu tine?
Am deschis gura, dar n-a ieșit niciun sunet. Am arătat spre hârtia lipită pe ușă. A venit aproape, a citit și a încremenit.
— Doamne ferește… dar cum așa?

Am dat din cap, fără să știu ce să zic. Valentina plângea tot mai tare.
— Hai, vino la mine, să te liniștești, spuse ea. Lasă copilul să sugă măcar, că-i flămând.

M-am dus, abia mergând, iar fiecare pas era o luptă cu durerea de la operație. În garsoniera ei mirosea a supă și a vechi. M-a lăsat pe un fotoliu, mi-a adus o pernă și o cană cu ceai. Valentina s-a liniștit puțin, lipită de pieptul meu.

— Ce s-a întâmplat, dragă? întrebă Viorica, punându-și mâna pe inimă.
— Nu știu… am venit de la spital și… ușa nu se mai deschide. Cineva a lipit hârtia aia…

Ea a oftat.
— Ți-am spus eu că nu-l văd cu ochi buni pe Mihai. De-o lună tot veneau niște bărbați pe la el, vorbeau încet, se certau… parcă despre datorii.

M-am uitat la ea neîncrezătoare.
— Ce datorii? Nu știa nimeni…
— Eh, fata mea, eu nu mă bag, dar i-am auzit odată zicând ceva despre „acte” și „executare”.

Cuvintele ei mi-au tăiat respirația.
Am luat telefonul iar, am sunat. Nimic. Am trimis mesaje, zece, douăzeci. Toate au rămas cu bifa gri.

Tanti Viorica s-a ridicat și a început să caute ceva într-un sertar.
— Uite, am numărul fiului meu, lucrează la primărie, poate știe pe cineva care te poate ajuta.

Am dat din cap, dar în mintea mea era doar o întrebare: cum putuse Mihai să facă asta?
Să vândă apartamentul bunicii mele, casa copilăriei mele, fără să spună un cuvânt?

Valentina a adormit în brațele mele. O priveam și îmi promiteam că n-o să o las niciodată fără adăpost, oricât m-ar costa.

Când s-a făcut dimineață, am coborât la administrația blocului. Administratorul, un bărbat corpolent cu mustață, m-a privit cu jenă.
— Doamnă, îmi pare rău… actele s-au semnat acum trei zile. Proprietarul nou e deja înregistrat.

— Proprietarul nou? Cine e?
A ezitat.
— O femeie… pe nume… Loredana Mihăilescu.

Am simțit cum mi se taie picioarele.
Loredana. Colega lui Mihai de la serviciu. Cea despre care el spunea că e doar „o prietenă”.

Am ieșit de acolo tremurând. Aerul de afară mirosea a ploaie și a praf. Mă durea tot corpul, dar în minte mi se aprinsese un singur gând: nu mă dau bătută.

Am mers la poliție, apoi la notar, am cerut copii după acte. Totul era făcut legal, cu semnătura lui Mihai. Împrumuturi, datorii, hârtii… și vânzarea apartamentului pentru a acoperi „o datorie urgentă”.

Seara, am stat din nou pe scara blocului, cu Valentina la piept. Mă uitam la ușa aceea și știam că nu mai e a mea.
Dar aveam ceva mai de preț decât orice apartament: copilul meu.

A doua zi am plecat la mama, într-un sat la marginea orașului. Acolo, între pomii din curte și mirosul de pâine caldă, am început s-o iau de la capăt.

Am făcut hârtii, am vorbit cu avocați, am depus plângeri. A durat luni întregi, dar într-o zi Mihai a fost obligat să restituie o parte din bani. Cu ajutorul lor și cu sprijinul mamei, am închiriat un mic apartament.

Nu era al meu, dar era locul unde Valentina râdea, unde se auzea din nou viață.
Și, de fiecare dată când treceam pe lângă vechiul bloc, ridicam privirea și zâmbeam.
Pentru că învățasem că uneori pierzi o casă… ca să-ți construiești viața de la zero, cu adevărat.