L-am sărutat pe frumosul director general care zăcea în comă, crezând că nimeni n-o să afle vreodată.

Inima mi-a sărit din piept. M-am tras înapoi brusc, speriată de propriul curaj. Mi se părea că poate doar mi s-a părut — o iluzie, un joc al oboselii după atâtea nopți nedormite. Dar nu… am văzut clar. Degetele lui s-au mișcat.

Am rămas nemișcată, cu mâinile tremurând deasupra lui, neștiind dacă să fug sau să strig. Lumina rece din salon îmi tăia respirația, iar aparatele continuau să țiuiască monoton, de parcă nu s-ar fi schimbat nimic.

— Domnule Ionescu… m-auziti? — am șoptit, abia scoțând un sunet.

Niciun răspuns. Doar un suspin slab, dar real. M-am apropiat din nou și i-am pus palma pe piept. Sub halatul subțire se simțea o bătaie neregulată, dar vie. Am izbucnit în lacrimi. După trei ani de tăcere, după trei ani în care toți renunțaseră, el dădea semn că se întoarce.

Am apăsat butonul de alarmă, iar medicii au năvălit în salon. Eu am rămas într-un colț, cu mâna la gură, tremurând. În tot haosul ăla de voci și aparate, am simțit că ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

În zilele următoare, vestea s-a răspândit prin tot spitalul. „Directorul care s-a trezit din comă.” Jurnaliști, camere de filmat, telefoane fără oprire. Dar eu știam adevărul. Nu era o minune medicală. Fusese o clipă de umanitate, un sărut venit dintr-o inimă care nu mai putea suporta atâta tăcere.

Când l-au mutat la terapie ușoară, mi-au interzis să mai intru. „Ai făcut destul”, mi-a spus șefa secției, cu o privire care nu știa dacă să mă certe sau să mă felicite.

Zilele treceau, dar gândul la el nu-mi dădea pace. Mă întrebam dacă își amintește ceva. Dacă știe că eu am fost acolo, noapte după noapte. Că i-am citit ziare, că i-am vorbit despre ploaie și despre cireșii din curtea spitalului.

După două săptămâni, într-o dimineață, am găsit un buchet de flori pe masa din sala de gardă. Fără bilețel, doar o bandă albastră pe care scria simplu: „Mulțumesc.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Era stilul lui — sobru, direct, dar plin de sens. M-am uitat în jur, dar nu era nimeni. Doar soarele care se juca pe pereții albi și mirosul de cafea arsă.

Mai târziu, când l-am zărit plimbându-se sprijinit de baston pe coridor, m-a recunoscut. Ochii lui albaștri m-au căutat printre halatele albe, iar un zâmbet abia schițat mi-a tăiat respirația.

— M-ai trezit, nu-i așa? — a spus încet, cu o voce slabă, dar sigură.

N-am răspuns. Doar am dat din cap și am simțit cum lacrimile mi se adună în colțul ochilor. În clipa aceea, totul a căpătat sens. Toți anii de așteptare, de nopți reci, de tăcere.

Uneori, o singură clipă poate schimba o viață. O singură atingere, un singur gest făcut din dragoste curată. Nu știu dacă a fost soarta, credința sau nebunia unei inimi obosite. Dar știu sigur un lucru: în noaptea aceea, când l-am sărutat, nu doar el s-a trezit la viață. Și eu am făcut-o.