Am aproape șaizeci de ani, și după șase ani de căsnicie, soțul meu

Am închis ușa ușor, abia respirând, și m-am retras în dormitor cu inima bubuindu-mi în piept. Nu-mi venea să cred. Totul părea un coșmar din care nu reușeam să mă trezesc. M-am întins în pat și am închis ochii, prefăcându-mă că dorm, de teamă că va observa ceva dimineața.

Când s-a făcut ziuă, Daniel s-a purtat ca de obicei. Mi-a adus cafeaua în pat și m-a întrebat, cu zâmbetul lui calm, dacă am dormit bine. Mi-am forțat un zâmbet și am dat din cap. Nu putea bănui nimic. În sufletul meu însă, se năștea o hotărâre: trebuia să aflu adevărul.

După ce el a plecat la birou, am început să caut peste tot. În dulapuri, în sertare, în cutii vechi. Tot ce am găsit au fost documente medicale în limba germană și o serie de fiole goale, ascunse într-o cutie de pantofi. Pe etichetă scria ceva de genul „Memocline – dozaj controlat”. Am căutat pe internet, dar nu am găsit nimic clar. Era ca și cum medicamentul nici nu exista.

Am început să mă întreb dacă Daniel era cu adevărat arhitect. Nu mai fusese niciun client la noi acasă de luni de zile. Avea mereu scuze: „Lucrez online”, „Am ședințe pe Zoom”. Dar acum totul mi se părea o minciună frumos împachetată.

Seara, am decis să nu mai beau apa deloc. Când mi-a întins paharul, i-am spus că nu mi-e sete. Zâmbetul i s-a stins pentru o clipă, apoi a insistat. „E important pentru sănătatea ta, Elena. Nu vrei să te simți rău, nu?” Apoi a adăugat cu o voce joasă: „Ai încredere în mine.”

Încredere… Cuvântul acela mi-a răsunat în minte ore întregi.

În zilele următoare, am început să-mi recapăt claritatea. Am început să-mi amintesc lucruri pe care nu știam că le uitasem: vizite la spital, analize de sânge, discuții ciudate cu niște bărbați în halate albe. Am găsit chiar și o brățară medicală, ascunsă sub o vază, pe care scria „Pacient – protocol experimental”.

Atunci am înțeles. Daniel nu mă iubea. Era parte dintr-un experiment. Eu eram subiectul.

Am făcut o greșeală uriașă: în loc să fug imediat, am vrut dovezi. Am ascuns o cameră mică în bucătărie, chiar lângă raftul cu condimente, ca să filmez tot ce făcea el cu acea apă.

În noaptea următoare, când s-a dus să pregătească paharul, eu m-am prefăcut din nou că dorm. Am auzit fiecare mișcare: ușa frigiderului, zgomotul linguriței amestecând lichidul, un oftat lung. Apoi s-a apropiat de mine. Mi-a atins fruntea, murmurând: „Încă puțin, iubirea mea. Totul se va termina curând.”

Dimineața, am luat cardul camerei și am vizionat filmarea. În imagine, Daniel turna un lichid transparent dintr-o fiolă mică în carafă. Apoi s-a uitat direct spre cameră și a zâmbit.

Am înghețat. Știa.

În următoarele ore, am făcut bagajul în tăcere. Mi-am pus actele, ceva bani, și am fugit la sora mea din București. N-am privit înapoi. Am depus plângere la poliție, iar ancheta a scos la iveală că Daniel nu era arhitect. Fusese angajat de o companie farmaceutică ce testa medicamente experimentale pentru controlul memoriei.

Astăzi, locuiesc într-un apartament mic, dar simt că am recăpătat ceva mult mai valoros decât casa din Constanța: libertatea mea. Încă mă trezesc uneori noaptea speriată, cu senzația că aud pașii lui pe hol. Dar apoi îmi spun: „Ești vie, Elena. Ești vie și liberă.”

Și, pentru prima dată după mult timp, beau un pahar cu apă — singură, fără teamă.