Bona începuse să observe urme ciudate de fiecare dată când schimba scutecul bebelușului

În dimineața următoare, Elena s-a trezit cu ochii umflați de nesomn. Stătea la masa din bucătărie, privind ceașca de cafea care se răcise, fără să îndrăznească să o atingă. Se gândea doar la băiețel.

Fiecare clipă petrecută în casa aceea i se părea acum o mină cu explozibil. Ar fi vrut să sune la poliție, dar ceva o oprea. „Dacă nu mă cred? Dacă femeia mă acuză că am inventat totul?” — își spunea în gând, frământându-și mâinile.

La prânz, Mihai s-a întors acasă. Părea obosit, dar zâmbitor. Elena s-a uitat la el cu un amestec de speranță și teamă. Poate el putea să vadă adevărul. Poate el putea să-l salveze.

— Domnule Petrescu… aș vrea să vă arăt ceva, a spus ea încet.
— Ce anume? a întrebat el, ridicând din sprânceană.

Elena a scos laptopul și a dat play. Timp de câteva secunde, s-a auzit doar plânsul copilului. Apoi, imaginea Cătălinei a apărut pe ecran. Bărbatul a încremenit. Fața lui s-a albit, iar mâinile i s-au încleștat pe masă.

— Nu se poate… — a șoptit el. — Nu…

Elena simțea cum îi tremură genunchii. — Trebuie să faceți ceva. Nu pot rămâne aici știind ce-i face copilului.

Mihai a închis laptopul brusc. — Te rog, nu spune nimănui deocamdată. Vreau să vorbesc cu ea…

Dar tonul lui nu părea hotărât. Părea mai degrabă pierdut. Și asta a speriat-o cel mai tare.

În acea noapte, Elena a dormit cu cheia în ușă. A auzit pași pe hol, uși trântite, și un plâns scurt al copilului. A vrut să fugă, dar ceva o ținea acolo. Poate simțul datoriei. Poate vina. Sau, poate, iubirea sinceră pentru acel suflet mic și nevinovat.

Dimineața, Cătălina s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A zâmbit fals, i-a spus Elenei să ducă copilul în parc și i-a întins un plic.
— Salariul tău pe lună asta. Nu cred că mai e nevoie să revii.

Elena a simțit cum i se taie respirația. Era clar: Cătălina știa.

Cu inima strânsă, a luat copilul în brațe și a ieșit pe ușă, dar în loc să meargă spre parc, a mers direct la secția de poliție din cartier. A povestit totul, arătând filmarea. Ofițerul care a privit imaginile a clătinat din cap.
— Ați făcut bine, doamnă. Ați salvat un copil.

Peste câteva ore, casa familiei Petrescu era plină de polițiști și asistenți sociali. Cătălina a fost luată pentru audieri, iar Mihai stătea în fața porții, cu capul plecat.

Elena, cu lacrimi în ochi, l-a privit pe Andrei dormind liniștit în brațele unei asistente. Pentru prima dată după multe zile, simțea că respiră.

Nu știa ce va urma — dacă își va găsi alt loc de muncă, dacă va fi judecată pentru ce a făcut —, dar în sufletul ei era o liniște nouă. Știa că luase cea mai grea, dar și cea mai dreaptă decizie.

Și undeva, în adâncul inimii, a simțit că nu e nevoie de sânge pentru a fi mamă. Uneori, e nevoie doar de curaj, de iubire și de puterea de a spune „nu” atunci când alții tac.