Mama mea vitregă mi-a smuls cerceii de 70.000 de lei ai mamei mele

În pragul salonului s-a oprit brusc.

Zâmbetul ei fals a dispărut într-o clipă.

Pe scaunul de lângă patul meu stătea un bărbat în uniformă de poliție. Calm, cu brațele încrucișate, privind direct spre ea.

— Bună ziua, doamnă Mariana, a spus el liniștit.

Mama vitregă a clipit des, de parcă încerca să înțeleagă ce vede.

— Ce… ce se întâmplă aici?

Eu stăteam sprijinită de pernă, încă slăbită, dar hotărâtă. În mâini țineam telefonul.

— Am zis că știu cine i-a furat, am spus încet.

Ea a râs forțat.

— Draga mea, iar începi? Ți-am spus că în spitale dispar lucruri. Cine știe ce asistente…

Polițistul a ridicat ușor o mână.

— Doamnă, haideți să stăm puțin de vorbă.

Mariana s-a înroșit.

— Eu n-am făcut nimic!

— Nu v-a acuzat nimeni încă, a spus el calm. Dar avem câteva întrebări.

Am deschis telefonul și am apăsat pe ecran.

— De fapt… nu doar întrebări.

Am întors telefonul spre ea.

Pe ecran era un filmuleț.

Era camera de supraveghere din salon.

Mariana a încremenit.

Cu o zi înainte, când eram inconștientă, o prietenă de-a mea care lucrează la spital mi-a spus ceva interesant.

„În salonul tău e cameră video, pentru siguranța pacienților.”

Când am auzit asta, am cerut înregistrarea.

În filmare se vedea clar.

Mariana intră tiptil în salon.

Se uită stânga-dreapta.

Se apropie de patul meu.

Apoi… îmi apucă urechea și trage.

Pe filmare se vede clar cum scoate cerceii și îi bagă rapid în buzunar.

Salonul era complet liniștit.

Mariana a început să tremure.

— Nu… nu e ce pare…

Polițistul a oftat ușor.

— Doamnă, se vede foarte clar.

Ea s-a întors spre mine cu ochii mari.

— Eu… doar voiam să îi pun la păstrare! Sunt valoroși! Tu erai inconștientă!

Am râs amar.

— În buzunarul tău?

N-a mai spus nimic.

Polițistul s-a ridicat.

— Va trebui să ne însoțiți la secție.

— Stați! Stați puțin! a strigat ea.

A început să plângă brusc.

— A fost o greșeală… am avut datorii… trebuia să plătesc niște bani…

Eu am închis ochii o clipă.

Mama mea murise de două luni.

Două luni.

Și femeia asta deja încerca să vândă ultima amintire pe care o aveam de la ea.

Polițistul i-a făcut semn să iasă din salon.

Înainte să plece, Mariana s-a întors spre mine.

— Tatăl tău o să afle…

— Sper, am spus calm.

După ce au ieșit, salonul a rămas liniștit.

În câteva minute, polițistul s-a întors.

În mână avea o pungă mică, transparentă.

Înăuntru… erau cerceii.

Diamantele străluceau în lumina slabă a salonului.

Mi i-a întins cu grijă.

— I-am găsit în geanta dumneaei.

Mi-au tremurat mâinile când i-am luat.

Pentru o clipă, m-am uitat la ei fără să spun nimic.

Mi-am amintit de mama.

Cum îi purta la nunți.

La sărbători.

La mesele de Crăciun când râdea în bucătărie.

I-am strâns în palmă.

— Mulțumesc, am spus încet.

Seara, tata a venit la spital.

Nu știa nimic.

Când i-am povestit totul și i-am arătat filmarea… s-a așezat pe scaun ca și cum i-ar fi fugit pământul de sub picioare.

Nu a spus nimic aproape un minut.

Apoi a dat încet din cap.

— Îmi pare rău, a spus.

După câteva zile am aflat că a cerut divorțul.

Nu știu dacă a făcut-o pentru mine sau pentru el.

Dar pentru prima dată după mult timp, casa părea din nou liniștită.

Când m-am întors acasă din spital, am deschis cutia mică în care țineam lucrurile mamei.

Am pus cerceii acolo pentru o clipă.

Apoi i-am pus din nou în urechi.

M-am privit în oglindă.

Și pentru prima dată de când mama plecase… am simțit că o parte din ea încă merge mai departe cu mine.