Mama mea vitregă m-a împiedicat să-mi iau rămas-bun de la tata

— Acest document schimbă complet situația, a spus avocatul, cu o voce fermă, pe care până și ea a înțeles că nu e loc de glumă.

Mama vitregă a încercat să se apropie, să vadă ce scrie acolo, dar avocatul a ridicat mâna scurt și rece.
— O să discutăm oficial, nu pe sub masă.

Eu am rămas tăcut, deși inima îmi bătea în piept de parcă voia să iasă. Nu aveam de gând să mă răzbun, nu venisem să cer bani, ci doar să fie respectată memoria tatălui meu. Nu mai puteam schimba ce se întâmplase, nu-l mai puteam aduce înapoi, dar măcar puteam să nu-l las să fie călcat în picioare.

După câteva secunde apăsătoare, avocatul a ridicat documentul și a spus clar:
— Domnule, tatăl dumneavoastră a semnat acest act în fața notarului și are dată și martori validați. Este o declarație oficială prin care specifică, fără interpretări, că doriți să fiți prezent personal la deschiderea testamentului, indiferent de opoziția oricărei persoane.

Am văzut cum sângele i s-a urcat în obraji mamei vitrege. Cei doi veri se uitau între ei, total nepregătiți pentru ce urma.

— Nu se poate! a ridicat ea vocea. E fals! Fratele meu e polițist, știu eu cum merg lucrurile!

Dar avocatul, calm, i-a întins o copie legalizată.
— Puteți verifica, dar vă avertizez că înregistrarea audio a semnării se află în arhivă și poate fi cerută. Vă recomand să nu transformați lucrurile într-un scandal public.

Pentru prima dată, ochii ei au arătat teamă. O teamă reală.
Și nu pentru familie, ci pentru pierdere.

Mi-am amintit atunci ultimele discuții cu tata.
Mi-a spus odată, pe bancă, în fața blocului:
„Bogăția nu e blestem, dar nici binecuvântare, depinde cui ajunge. Cel mai mare moștenitor al meu ești tu, nu pentru că îți dau ceva, ci pentru că știu ce ai în suflet.”

Atunci n-am înțeles pe deplin. Acum înțelegeam.

Avocatul a continuat:
— În testamentul oficial, tatăl dumneavoastră a împărțit bunurile clar. Dar înainte să încep, trebuie să respectăm o clauză suplimentară. Mai întâi se citește scrisoarea personală pe care a lăsat-o fiului.

Când am auzit că există o scrisoare, mi s-au umezit ochii.
Mama vitregă a izbucnit:
— De ce nu am știut de ea? De ce nu am fost anunțată?

Avocatul i-a răspuns cu o voce neutră:
— Pentru că nu v-a fost adresată dumneavoastră.

Apoi m-a privit și a început să citească.

„Dragul meu,
Dacă această scrisoare este citită, înseamnă că nu mai sunt. Nu știu cum vor decurge lucrurile, dar te rog să nu intri în război cu nimeni pentru averea mea. Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ai înțeles că valoarea unui om nu stă în bani, terenuri sau conturi, ci în felul în care trăiește și în urma pe care o lasă. Tu ai tot ce contează: inimă, putere și caracter.”

Am simțit cum lacrimile îmi cad fără să le pot opri.

Scrisoarea continua:

„Când vei vedea cum oamenii arată adevărata față pentru bani, nu judeca, ci alege-ți drumul. Eu am lăsat în testament o parte materială, dar adevarata moștenire e altundeva. Dacă vei decide să folosești ce primești ca să faci bine, atunci tot ce am muncit nu a fost în zadar.”

Sala era mută. Se auzea doar tic-tacul ceasului.

Mama vitregă se chinuia să păstreze aparențele, dar mâinile îi tremurau.

Avocatul a trecut la împărțirea bunurilor:
— Apartamentul din București, contul de economii și jumătate din terenul de la țară revin fiului, conform semnăturii notariale.

Mama vitregă a izbucnit:
— Nu e corect! Eu am grijă de casă, eu trebuie să primesc totul!

Atunci am vorbit pentru prima dată cu adevărat:

— Nu vreau să-mi dai nimic. Ține tu banii, casa, terenul, ce vrei. Eu vreau doar să se respecte ce a scris tata și să mă lași în pace. Atât. Dacă vrei să fie al tău, ia-le. Eu nu mă vând pentru câteva sute de mii de lei.

Tăcerea s-a transformat în șoc.

Avocatul m-a privit cu respect:
— Este alegerea dumneavoastră, dar pentru procesul legal, trebuie să semnați.

Am semnat fără ezitare.

Apoi m-am ridicat, am privit un ultim minut locul acela plin de tensiune și am spus:

— Tata și-ar fi dorit pace, nu scandal. Mi-am luat partea deja: amintirile cu el.

Am plecat și, în timp ce ieșeam, am simțit pentru prima dată că aerul nu mă mai apasă.

Pe scările reci ale instituției, mi-am șters lacrimile și am zis încet:

„Odihnește-te, tată. Ți-am înțeles lecția.”

Și în aceeași clipă am știut că adevărata moștenire a unui om nu e ce lasă în acte, ci ce lasă în suflete.