M-am trezit la ora 3 noaptea ca să beau apă

…pentru că patul era nefăcut, rece, exact cum îl lăsase dimineață.

Biroul era gol, ghiozdanul lipsea, iar pe perete atârna încă afișul cu echipa lui de fotbal, ușor dezlipit într-un colț. Nimic nu se mișca. Nimic nu explica vocea pe care o auzisem atât de clar, atât de firesc, ca și cum ar fi fost chiar lângă mine.

Inima îmi bătea în gât. Am aprins lumina și m-am uitat sub pat, în dulap, după ușă. Nimic. Casa era liniștită, prea liniștită, genul de liniște care apasă pe timpane.

„Calmează-te, Ioana”, mi-am spus. „Ești obosită. Ai visat.”

Dar eu știam că nu visasem.

Vocea fusese reală. Vocea lui Andrei. Cu exact acea intonație ușor somnoroasă pe care o avea când era mic și îi era lene să se ridice din pat să stingă veioza.

Am ieșit pe hol. Podeaua scârțâia sub pașii mei, ca în fiecare noapte. Am deschis ușa de la baie. Goală. Bucătăria, la fel. Pe masă era cana mea cu apă, încă umedă pe margini.

Atunci m-a lovit un alt gând, mult mai greu.

Andrei plecase în excursie cu clasa. La munte. La Bușteni. Diriginta îmi trimisese poze în cursul zilei. Îl văzusem râzând, cu geaca roșie pe el, făcând cu mâna la cameră.

Am scos telefonul cu mâinile tremurânde și i-am scris un mesaj.

„Ești bine?”

A apărut imediat: „Mamă, dorm. Ce s-a întâmplat?”

M-am așezat pe scaunul din bucătărie, cu telefonul strâns în palmă.

„Ai vorbit cu mine acum câteva minute?” am scris, simțindu-mă ridicol.

Trei puncte. Apoi răspunsul: „Nu… de ce?”

Atunci mi-au dat lacrimile. Nu de frică, ci de o senzație ciudată, amestecată, ca un nod vechi care se rupea în mine.

M-am ridicat și m-am dus din nou în camera lui. Am închis ușa încet, ca și cum cineva ar fi putut dormi acolo. M-am așezat pe marginea patului și am atins perna.

Și atunci am înțeles.

Cu câteva zile înainte, Andrei îmi spusese, râzând:
„Mamă, tu niciodată nu stingi lumina din camera mea. Zici că ți-e frică să nu dispar.”

Îi spusesem că e prostie. Dar nu era.

După ce tatăl lui murise, cu ani în urmă, casa devenise prea mare și prea tăcută. Andrei fusese ancora mea. Fiecare noapte în care îi auzeam respirația din camera alăturată îmi spunea că nu sunt singură. Că mai am pentru cine să mă trezesc dimineața, să merg la muncă, să plătesc facturi, să strâng bani de excursii și adidași noi.

În noaptea aceea, mintea mea nu acceptase plecarea lui. Nici măcar pentru câteva zile.

Am stins lumina din camera lui de sute de ori. Gestul acela devenise reflex. Un ritual. O promisiune tăcută că el e acolo și eu sunt aici.

Vocea nu fusese o fantomă. Fusese dorul meu. Frica mea de a rămâne din nou singură. Nevoia mea de a-l proteja, chiar și când nu mai era sub acoperișul meu.

Am zâmbit printre lacrimi și am stins lumina din nou, de data asta conștient.

„Noapte bună, Andrei”, am șoptit.

M-am întors în dormitor și, pentru prima dată după mult timp, am dormit liniștită.

Dimineața, soarele a intrat pe geam, iar telefonul a vibrat. O poză nouă. Andrei, pe potecă, cu obrajii roșii de frig și zâmbetul larg.

„Te iubesc, mamă”, scria dedesubt.

Atunci am știut un lucru simplu și clar: copiii pleacă, dar legătura nu dispare. Uneori, se face auzită în cele mai tăcute momente ale nopții, doar ca să ne amintească faptul că iubirea adevărată nu ține cont de distanță, uși închise sau lumini stinse.