La înmormântarea soțului meu am primit un mesaj de la un număr necunoscut

Am tras ușor de panou, cu mâinile tremurând, temându-mă să nu-l rup sau să declanșez cine știe ce mecanism. Lemnul a cedat încet, iar înăuntru se afla un plic vechi, legat cu o sfoară. Părea ascuns acolo de mulți ani, iar hârtia era îngălbenită pe margini. Mi-am mușcat buzele, în timp ce încercam să găsesc puterea să-l deschid.

Dar ceva din mine mi-a spus să nu mă grăbesc. M-am așezat pe fotoliul lui Artur, acolo unde obișnuia să citească serile, și am privit camera. Totul era intact, ca și cum el ar fi urmat să intre în orice clipă și să mă întrebe de ce îi cotrobăi în lucruri.

Înainte să ating plicul, telefonul a vibrat din nou.

„Deschide-l singură. Nu îi lăsa pe ei să te vadă.”

Mi s-a făcut pielea de găină. Cine era „el”? Cine era „ei”? Și, mai ales, cine știa că sunt acolo chiar în acel moment?

Am simțit pentru prima dată frică adevărată. Mi-am încuiat ușa biroului și am tras draperiile.

Am desfăcut sfoara încet, ca pe o rană. În interior erau mai multe foi scrise de mâna lui Artur. Pe prima pagină scria: „Dacă citești asta, înseamnă că nu am mai apucat să-ți spun adevărul.”

Lacrimile mi s-au adunat instant. M-am forțat să continui.

Artur mărturisea că firma lui intrase într-o problemă financiară urâtă, iar cineva îi făcuse presiuni, amenințându-l pe el și pe mine. Spunea că, în realitate, nu mai avea încredere în propriii copii, fiindcă aceștia ar fi încercat să vândă afacerea pe ascuns pentru a pune mâna pe bani repede, chiar înainte ca el să moară. În document era menționat și că adevăratul testament mă lăsa moștenitoare principală, cu condiția să nu vând nimic timp de doi ani și să investighez parteneriatele lui din firmă, pentru a afla cine îl trădase.

Ultima propoziție mi-a tăiat respirația:

„Dacă mor brusc, să știi că nu e un accident.”

Am început să tremur. În minte îmi veneau imagini cu cearta lor din ultima perioadă, cu faptul că Artur începea să doarmă încuiat în birou, cu zilele în care părea că vrea să-mi spună ceva dar renunța.

Și, mai ales, cu privirile reci ale Claudiei și ale lui Marius, ca și când prezența mea în familia lor era o încurcătură.

Deodată, am auzit cheia rotindu-se în ușa de la intrare.
Mi s-a tăiat răsuflarea.

Nu așteptam pe nimeni.

Pașii se apropiau încet, fără grabă, ca ai unei persoane care cunoaște bine casa.

Am ascuns foile în interiorul hainei, am stins lumina și am rămas nemișcată.

Am auzit vocea Claudiei:

— Mamă vitregă, ești acasă? Avem ceva de discutat… urgent.

Am închis ochii o secundă, strângând documentele la piept.

Atunci am înțeles: nu mai aveam voie să fiu slabă.

Am inspirat adânc, m-am ridicat și am deschis ușa biroului.

— Da, sunt aici. Voiam și eu să vorbesc cu voi… avem multe de clarificat.

Și pentru prima dată, nu mi-a mai fost frică.