DUPĂ ÎNMORMÂNTAREA SOȚULUI MEU, FIUL MEU M-A SCOS DIN ORAȘ ȘI A SPUS:

— „Dumneavoastră sunteți mama lui Jun, nu-i așa?” a spus bărbatul, iar vocea lui avea o asprime greu de descris.

Am rămas cu mâinile strânse pe cârpa umedă, inima bătându-mi nebunește. Nu voiam să recunosc, dar nici nu puteam nega.

— „Da… eu sunt,” am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul.

Bărbatul s-a apropiat de masă, sprijinindu-se cu pumnii pe lemnul uzat.
— „Fiul dumneavoastră are mari datorii. Dacă nu le plătește, va fi rău de tot pentru el. Poate chiar pentru familia lui.”

Am simțit cum sângele îmi îngheață în vine. Chipul lui Ramón mi-a apărut în minte, cu vorbele lui din trecut: „Oamenii sunt buni doar cât timp au ceva de câștigat.”

Am tăcut. Nu am recunoscut că aș avea ceva. Am dat doar din umeri și am zis cu glas stins:
— „Eu nu am nimic. Abia mă descurc de pe o zi pe alta.”

El m-a privit bănuitor, dar nu a insistat. A plecat, lăsându-mă cu sufletul strâns.

În acea noapte, am plâns în tăcere. Erau lacrimi amare, nu pentru mine, ci pentru fiul meu. Îl crescusem cu dragoste, îi dădusem tot ce aveam, iar acum era prizonierul propriilor slăbiciuni.

Dar, chiar și așa, era copilul meu. Și oricât m-ar fi rănit, o mamă nu poate să nu-și mai iubească fiul.

Am hotărât atunci ceva ce nu credeam că voi face vreodată.

Dimineața, am mers la bancă. Am retras o parte din bani, nu mulți, dar suficienți să stingă datoriile cele mai presante. Cu ei într-un plic, m-am dus la casa lui Jun.

Când m-a văzut, s-a rușinat. Era slăbit, cu cearcăne adânci și hainele boțite. Copiii lui se jucau în curte, neștiutori de furtuna din viața tatălui lor.

— „Mamă… ce cauți aici?” a spus, evitându-mi privirea.

I-am întins plicul.
— „Îți dau asta o singură dată. Nu pentru tine, ci pentru copiii tăi. Ei nu trebuie să sufere pentru greșelile tale.”

Ochii lui s-au umplut de lacrimi. L-am văzut pentru prima dată în viața lui cu adevărat mic, copleșit de rușine.

— „Mamă… am greșit… te-am alungat, am fost orb. Nu merit iertarea ta.”

Am oftat adânc.
— „Nu știu dacă merită să te iert, Jun. Dar știu că Ramón nu ar fi vrut să te pierd de tot. Ia banii, dar promite-mi că vei înceta cu jocurile de noroc. Viața nu e un zar, e o trudă zilnică.”

El a îngenuncheat și mi-a prins mâinile.
— „Îți jur, mamă, că voi schimba totul.”

Am simțit că promisiunea lui era sinceră, dar nu mai aveam încrederea oarbă de odinioară. L-am lăsat să dovedească prin fapte.

În săptămânile următoare, am aflat că Jun chiar s-a dus să muncească. Vindea fructe în piață, alături de soția lui. Casa lor era mai săracă, dar mai liniștită.

Încet-încet, m-am apropiat din nou de familia lui, mai ales de nepoți. Îi învățam poezii de Coșbuc, îi duceam la biserică duminica, iar seara le spuneam povești despre viața la sat, despre cum, odinioară, oamenii nu aveau nimic dar trăiau cu sufletul plin.

Simțeam că tot răul prin care trecusem avea acum un rost.

Într-o zi, Jun mi-a spus:
— „Mamă, știu că ai sacrificat mult pentru noi. Vreau să te aduc acasă. Nu ca să te „ținem”, ci ca să fim din nou familie.”

Am zâmbit amar.
— „Casa aceea nu mai e a mea, Jun. E a ta. Eu mi-am găsit locul. Dar dacă vrei să vii să mă vezi, ușa mea e deschisă mereu.”

Și așa a rămas. Eu am continuat să trăiesc simplu, discret, păstrându-mi secretul, dar împăcată.

Pentru că în viață am învățat că nu averea ne face oameni, ci felul în care alegem să iubim și să iertăm.

Iar eu, chiar dacă am fost alungată pe marginea drumului, am ales să rămân mamă.

Și asta a fost cea mai mare victorie a mea.