Soțul meu și mama lui m-au încuiat afară, în ploaie

…era omul pe care Radu îl credea demult dispărut, omul pe care îl pomenise doar în șoaptă, cu teamă și ură, ca și cum prezența lui ar fi fost un blestem. Mihai nu s-a clintit. Stătea drept în ploaia torențială, cu mine lipită de pieptul lui, în timp ce apa ne curgea pe fețe ca o spălare a păcatelor.

Radu a făcut doi pași înapoi, ca și cum în fața lui ar fi apărut o fantomă.
— Ce faci aici? a bâiguit el.
Vocea îi tremura, iar asta nu se mai întâmplase niciodată. Nu la el.
Nu la omul care se credea mereu stăpân pe situație.

Mihai a inspirat adânc, apoi a rostit rar:
— Am venit pentru ea. Și pentru copil.

Simțeam cum îmi bate inima în urechi. Ploaia continua să lovească în noi, dar nu-mi mai păsa. Tot ce simțeam era brațul puternic al lui Mihai, care mă ținea ferm, de parcă aș fi fost cel mai prețios lucru de pe pământ.

Mariana a sărit ca arsă.
— Minte! E o scenă! Te manipulează! a țipat ea.
Dar Mihai nici nu s-a uitat la ea. Privirea lui era înfiptă în Radu, iar în ochii lui citeam un amestec ciudat de durere și hotărâre.

— De ce ai încuiat-o afară? a întrebat el cu o voce atât de calmă, încât m-au trecut fiorii.
— Nu e treaba ta! a strigat Radu.
— Ba e treaba mea, a zis Mihai. Pentru că am jurat, acum mulți ani, că dacă ei i se întâmplă vreodată ceva… nu o voi lăsa singură.

Simțeam cum mi se strânge gâtul. Adevărul, pe care îl îngropasem atâta timp, răbufnea acum la suprafață. Mihai fusese prima mea mare iubire. Omul care m-a învățat ce înseamnă să fii protejată. Plecase pentru că viața lui era un haos și nu vrusese să mă târască după el. Dar nu m-a uitat.

În casă mirosea a vin și a teamă. În ploaie mirosea a adevăr.

Mihai m-a așezat ușor pe canapea, apoi s-a întors spre Radu.
— Sper să ai motive bune. Foarte bune. Pentru că altfel, o să regreți tot ce ai făcut în seara asta.

Radu a început să se bâlbâie, să inventeze explicații penibile, în timp ce Mariana încerca să bage sub preș totul, ca de obicei.
Dar Mihai avea un avantaj: vedea prin oameni. Și vedea tot.

— Ai vrut să o sperii? a întrebat el.
— Nu! s-a apărat Radu.
— Ai vrut să o pedepsești?
— Nu!
— Atunci ce-ai vrut, mă? Să pierdă copilul?

Cuvintele au căzut ca un trăsnet în cameră.
Radu a tăcut. Mariana a strâns buzele.

Atunci s-a întâmplat ceva ce n-aș fi crezut vreodată.
Mihai a scos telefonul.
— Dacă nu spui adevărul acum, chem poliția. Ambulanța vine oricum. Și povestea asta nu o să o mai ascunzi niciodată.

Radu a cedat.
— Am vrut doar… să învețe o lecție, a șoptit.
— Ce lecție, Radu? a întrebat Mihai.
Eu stăteam cu mâna pe burtă, respirând greu.
— Să nu mă mai contrazică… a spus el în cele din urmă.

Atunci am simțit cum tot ce am trăit cu el se năruie.
Toate promisiunile.
Toate declarațiile.
Toate serile în care crezusem că suntem o familie.

Mihai s-a uitat la mine.
— Vrei să rămâi aici?

Întrebarea aia mi-a deschis inima, dar a și sfâșiat-o.
Pentru că răspunsul îl știam deja.
Nu mai era loc pentru mine în casa aceea.
Nu pentru mine.
Nu pentru copilul meu.

— Nu, am spus încet.
A fost cel mai sincer cuvânt pe care l-am rostit în ultimele luni.

Mihai m-a ajutat să mă ridic.
— Atunci pleci cu mine.

— Unde? am întrebat.
— Unde vrei tu. Unde ești în siguranță. Unde copilul tău poate crește fără să trăiască în frică.

Când am trecut pe lângă Radu, acesta a încercat să mă prindă de mână.
M-am tras instinctiv.
— Nu te mai atinge de mine.

Ochii lui s-au umplut de lacrimi. Era prea târziu.

Am ieșit în ploaie, iar aerul rece mi-a lovit obrajii ca o eliberare.
Mihai a deschis portiera mașinii și m-a ajutat să urc.
Înainte să închidă ușa, am privit spre casă.
Spre viața pe care o lăsam în urmă.
Spre bărbatul care ar fi trebuit să mă protejeze, dar care aproape m-a distrus.

— Mulțumesc că ai venit, i-am spus lui Mihai.
El a zâmbit ușor, pentru prima dată în acea noapte.
— Ți-am zis că dacă ai nevoie de mine, vin. Chiar și după șase ani.

A pornit motorul, iar mașina a început să înainteze pe strada udă, luminată de felinare tremurătoare.
Mi-am pus o mână pe burtă.
Fetița mea era încă acolo.
Încă lupta.
Și eu, pentru prima dată după mult timp, simțeam că lupt și eu.

Privind pe geam, am înțeles ceva:
uneori, familia nu e sângele.
Familia e omul care vine prin furtună, când toți ceilalți te lasă să te îneci.

Iar eu tocmai îmi găsisem din nou familia.

Și, pentru prima dată în multe luni, m-am simțit cu adevărat în siguranță.