Bandiții au atacat mașina în care se aflau un bătrân și nepoata lui.

Arcadie Petrovici simți cum sângele i se înfierbântă. Ani la rând fusese doar un bătrân simplu de la țară, dar în clipa în care nepoata lui era atinsă de mâini străine, în el se trezi fiara care dormise prea mult.

— Las-o! — strigă el, vocea răgușită vibrând de durere și furie.

Banditul râse batjocoritor. — Taci, moșule, și dă-ne ce ai!

Dar în acel moment, pe sub rochia Alinei, ceva sclipea. Nu era bijuterie, nici vreo decorațiune. Era medalionul Verei, ascuns de bătrân în buzunar dimineața, pe care fata îl găsise și îl agățase de lanțul de la brâu, ca pe un talisman.

Când ochii banditului zăriră simbolul vechi, gravat cu semne necunoscute, mâna i se retrase ca arsă.

— Șefule… — șopti el, făcând pași înapoi. — Ai văzut?

Liderul se încruntă, dar când și el văzu medalionul, chipul i se schimonosi de spaimă. Îl apucă pe cel de-al treilea de braț și țipă:
— Fugiți! Nu vă uitați înapoi!

Și, ca niște câini speriați, o luară la goană prin ceață, lăsând mașina lor luxoasă în mijlocul drumului.

Arcadie Petrovici clipea neîncrezător. Ținea strâns de mână nepoata, iar ea, tremurând, îl întrebă:
— Bunicule… de ce au fugit?

Bătrânul scoase medalionul de la brâul fetei și-l privi îndelung. Îi recunoștea inscripțiile: le văzuse cândva, în tinerețe, când Vera i-l arătase plângând. „Promite-mi că într-o zi îl vei da Alinei”, îi spusese atunci. „E singura noastră apărare.”

— E poveste lungă, copilă, — mormăi el, dar lacrimile îi jucau în ochi. — Mama ta… știa ce face.

Alina îl îmbrățișă strâns, simțindu-i umerii tremurând.

În satul lor se spunea din bătrâni că unele familii aveau ocrotitori nevăzuți, spirite ce nu lăsau răul să se apropie. Medalionul era un astfel de semn — nu doar o amuletă, ci o legătură cu o putere mai presus de oameni.

Când s-au întors acasă, vecinii ieșiseră deja la porți, mirați de gălăgia de pe drum. Arcadie Petrovici nu povesti nimănui adevărul. Doar ridică din umeri, zicând că a fost un accident, și-și duse fata în casă.

Seara, în lumina pâlpâitoare a lămpii, bătrânul îi spuse Alinei toată povestea: cum Vera se îndrăgostise de un bărbat puternic, dar periculos, cum fugise de el și cum medalionul era singurul lucru care putea ține departe oamenii lui.

— Acum înțelegi, copilă, de ce am fost mereu neliniștit. Răul nu doarme niciodată. Dar să nu uiți: sângele nostru e puternic. Și iubirea e mai tare decât frica.

Alina plângea în tăcere, cu capul pe umărul bunicului. În acea noapte, își dădu seama că nimic nu e mai prețios decât legătura dintre ei. Orașul, apartamentul, planurile… toate păreau mai mici acum, în fața dragostei care îi salvase.

Când s-a luminat de ziuă, cei doi au ieșit în grădină. Roua strălucea pe iarbă, iar mușcatele de pe pervaz roșeau în soare. Arcadie Petrovici simțea, pentru prima dată după mulți ani, că Vera era acolo, alături de ei.

— Vom fi bine, bunicule, — șopti Alina. — Nu ne va despărți nimic.

Iar bătrânul, strângând medalionul în palmă, încuviință cu un zâmbet obosit, dar plin de pace.

Și a înțeles: nu banii, nu orașul, nu frica hotărăsc destinul. Ci iubirea și curajul. Iar acestea, în familia lor, erau de neclintit.