Am dus cu tractorul o bătrână udă până la piele, îmbrăcată în zdrențe

Și atunci am văzut. La o sută de metri în față, plopul bătrân de lângă gardul casei noastre — acela pe care îl vedeam zilnic de la fereastră — a început să se încline încet, scârțâind cumplit…

Am sărit din cabină, alunecând în noroi până la glezne. Inima îmi bătea nebunește, iar ploaia îmi biciuia fața. Priveam neputincios cum plopul uriaș se prăbușea. Într-o clipă, am înțeles tot. Casa. Veronica. Adrian. Ei erau acolo!

Am alergat cât m-au ținut picioarele. Ploaia îmi tăia respirația, iar drumul era o mlaștină. Am căzut de două ori, m-am ridicat și am continuat. Tractorul rămăsese în urmă, cu motorul tăcut.

Când am ajuns în curte, am auzit un trosnet asurzitor. Plopul se frângea, trunchiul se răsucea în aer, căzând direct spre casă. Am țipat din toți rărunchii:

— Ieșiți afară! Veronicaaaa!

Ușa s-a deschis brusc. Soția mea a apărut în prag, ținându-l pe Adrian de mână. I-am văzut ochii — mari, speriați. N-au apucat să înțeleagă ce se întâmplă. M-am aruncat spre ei, din instinct, și i-am împins în lateral, spre poartă.

În secunda următoare, plopul s-a prăbușit cu un zgomot înfiorător, lovind casa în plin. Acoperișul s-a rupt, geamurile s-au făcut țăndări. Totul s-a oprit.

Când m-am trezit, ploaia se oprise. Doar picături rătăcite mai cădeau de pe ramurile rupte. Veronica plângea lângă mine, iar Adrian mă ținea de mână.

Casa noastră era făcută praf pe jumătate, dar ei erau bine. Doar o zgârietură pe fruntea băiatului. Iar eu… aveam palma dreaptă roșie, cu semne adânci de arsură. În ea, piatra devenise din nou rece.

Am privit-o îndelung. M-am ridicat cu greu și am mers până la pârâul din spatele grădinii. Am aruncat piatra în apă. S-a scufundat fără un sunet. Doar cercurile de pe apă au trădat locul în care dispăruse.

De atunci, o păstrez în minte, nu în buzunar. A fost avertismentul meu. Poate că bătrâna aceea știa mai multe decât părea. Sau poate Dumnezeu a trimis-o.

Uneori, când privesc cerul după ploaie, mi se pare că o văd. Umbra ei merge încet pe drum, cu șorțul ud și pașii tăcuți. Și, în clipa aceea, simt recunoștință. Pentru viață. Pentru familie. Pentru fiecare zi care mi-a mai fost dată.

Iar dacă vreodată mi se pare că simt căldură în palmă, știu că nu e piatra. E amintirea acelui moment — clipa în care am înțeles cât de subțire e firul care ne ține pe toți. Și cât de mult preț are un simplu „Mulțumesc” spus la timp.