Șofer de autobuz observă că o fetiță plânge în fiecare zi

Mihai a rămas câteva secunde nemișcat, cu telefonul într-o mână și obiectul acela rece în cealaltă. Îi simțea greutatea nu doar în palmă, ci în tot corpul, ca și cum îi trăgea umerii în jos. Închise ochii o clipă, inspiră adânc și încercă să-și adune gândurile. Nu putea să lase lucrurile așa. Nu după ce văzuse lacrimile acelea zilnice.

A închis ușa autobuzului, a tras obloanele și s-a așezat pe scaunul șoferului. Mâinile îi tremurau ușor. Știa că ceea ce urma să facă putea să-i schimbe viața, dar simțea în același timp că n-avea de ales.

A privit din nou obiectul scos de sub scaun. O cutie metalică mică, veche, legată cu o bandă neagră. Nu avea voie să fie acolo. Nu avea ce căuta lângă o fetiță de șapte ani.

A tras un plic din interior și l-a desfăcut cu grijă. Nu era mult în el. Câteva foi împăturite. Prima era o hârtie cu datorie scrisă pe numele tatălui Luciei. Mihai simți cum i se strânge stomacul. Suma era mare, vreo 18.000 de lei. Destul cât să bage un om în necazuri mari. Pe cealaltă foaie era o listă de nume, scrise cu pixul, unele tăiate, altele încercuite. Iar în dreptul ultimului nume, subliniat apăsat, scria: „Lucia”.

Mihai simți un gol în piept.
Simți și furie.
Și teamă.

Dar în secunda următoare, toate se topiră într-o singură hotărâre: nu o să lase lucrurile așa.

A luat cutia, a pus-o în torpedou și a pornit motorul autobuzului. Știa exact unde trebuie să meargă: la școală. Poate învățătoarea știa ceva, poate observase vreo schimbare, poate putea să-i dea o pistă.

Când a ajuns, curtea era goală. Doar lumina slabă din biroul directoarei mai era aprinsă. A intrat fără să bată prea mult. Era om cunoscut acolo, mereu politicos, mereu calm.

— Doamna directoare… trebuie să vorbim urgent, a spus el, iar vocea îi trăda neliniștea.

Femeia l-a privit surprinsă.
— S-a întâmplat ceva?

Mihai a ezitat o clipă. Nu putea spune tot. Nu încă.
— Este vorba de Lucia… fetița din clasa I. Vreau să știu dacă acasă totul e în regulă. Ați observat ceva? Vreo schimbare?

Directoarea și-a mușcat buza.
— Mama ei a murit acum un an. Tatăl… nu prea vine la ședințe. Am înțeles că lucrează cu ziua. E greu cu banii. Dar nu avem nimic semnalat oficial.

Mihai simți iar acea înțepătură dureroasă în piept.
— Lucia plânge. În fiecare zi. Iar eu cred că cineva o sperie. Sau… mai rău.

Femeia se încruntă.
— Aveți motive clare să credeți asta?

El dădu din cap încet.
— Da. Am găsit ceva sub scaunul unde stă mereu. Și… am primit un mesaj. Cineva urmărește autobuzul.

Directoarea rămase câteva momente în tăcere.
— Mihai… dacă e ceva grav, mergem la poliție.

El strânse buzele.
— Merg. Dar am nevoie să fiți lângă mine. Să știe cineva tot ce am văzut. Nu vreau să risc să dispară probele… sau să pățească Lucia ceva.

Au plecat împreună.
Noaptea se lăsase complet peste oraș, iar străzile erau aproape goale. La secția de poliție, Mihai a pus cutia pe masă și le-a povestit totul. Fiecare lacrimă a Luciei, fiecare dimineață în care o văzuse tremurând, fiecare pas grăbit al cuiva care părea că îi urmărește traseul.

Polițistul care îi asculta își îndreptă spatele brusc.

— Cunoaștem cazul tatălui, a spus el în sfârșit. Are datorii la niște oameni periculoși. Dar dacă au ajuns să folosească fetița… situația e mult mai gravă.

În câteva ore, echipaje au fost trimise către zona unde locuia Lucia. Mihai a mers și el, deși l-au rugat să rămână la distanță. Nu putea. Nu după ce o văzuse zile la rând.

Când oamenii legii au intrat în scara blocului, Mihai a văzut-o pe Lucia la fereastră. Era cu fața lipită de geam, cu ochii mari, speriați. Când l-a zărit, a ridicat timid mâna, ca și cum ar fi cerut ajutor.

A fost momentul în care totul s-a luminat pentru el.
Nu era doar un șofer de autobuz.
Era singurul adult care o văzuse cu adevărat.

După câteva minute, polițiștii au ieșit cu tatăl ei încătușat și cu un alt bărbat necunoscut, care încercase să fugă pe scara de incendiu. În urma lor, Lucia a fost adusă afară, în brațele unei polițiste.

Mihai s-a apropiat încet.

— Ești bine, draga mea?

Fata a dat din cap și, pentru prima dată în două săptămâni, a zâmbit. Un zâmbet mic, tremurat… dar adevărat.

În seara aceea, Mihai a plecat spre autobuz cu inima ușoară.
Pentru prima dată, simțea că drumul lui zilnic, același timp de zece ani, avusese un rost mai mare decât crezuse.

O salvase pe Lucia.
Dar, într-un fel, și Lucia îl salvase pe el.