Soțul meu zăcea în comă după un accident

— …n-am vrut să ajungem aici, a continuat Radu, cu voce joasă. Totul a scăpat de sub control.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să sar din scaun, să țip, dar trupul nu mă asculta. Radu a oftat adânc, apoi a mai făcut un pas spre pat.

— Ți-am zis să nu pleci singur în noaptea aia… Dar m-ai ascultat mereu pe mine, nu-i așa? a murmurat. Mai ales când era vorba de bani.

Banii. Cuvântul a căzut greu, ca o piatră.

— Afacerea aia… hârtiile alea cu datorii… trebuiau rezolvate. Dacă aflai adevărul, totul se termina. Și pentru mine, și pentru ea.

Pentru ea.

Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că se aude în tot salonul. Radu s-a uitat scurt spre mine, iar eu am fost sigură că m-a prins. Dar nu. A continuat.

— N-am crezut că o să intre în parapet. Doar voiam să te sperii puțin. Un mesaj, o frână bruscă… atât. Dar șoseaua era udă. Restul îl știi.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Aș fi vrut să nu aud. Aș fi vrut să fie doar un coșmar.

— Dacă nu te trezești… a șoptit el, vocea tremurând. Dacă nu te mai trezești, totul rămâne al meu. Firma, casa, banii din cont. Maria nu bănuiește nimic. Are încredere în mine.

A zâmbit. Un zâmbet mic, rece.

Atunci am înțeles tot. Accidentele nu sunt mereu accidente. Uneori sunt planuri care au mers prost.

Radu s-a îndreptat, i-a aranjat cearșaful lui Andrei, apoi s-a îndreptat spre ușă. Când a ieșit, am rămas câteva secunde nemișcată. Apoi m-am ridicat, cu picioarele moi.

M-am apropiat de pat.

— Andrei… am șoptit printre lacrimi. Ai auzit? Te rog, spune-mi că ai auzit.

I-am strâns mâna. Pentru prima dată după zile întregi, mi s-a părut că degetele lui se mișcă. Am tras aer adânc. Nu era timp de panică. Era timp de luptă.

În aceeași seară, am vorbit cu medicul de gardă și cu poliția. Le-am spus tot. Fiecare cuvânt. Fiecare detaliu. Nu m-au crezut pe loc, dar ceva din felul meu i-a făcut să asculte.

Au verificat telefoanele. Mesajele șterse. Tranzacțiile. Hârtiile cu datorii ascunse într-un sertar al biroului. Totul a ieșit la iveală, rând pe rând, ca mizeria de sub preș.

Radu a fost chemat la audieri. A încercat să pară calm. A spus că sunt doar invenții ale unei soții disperate. Dar adevărul nu mai putea fi oprit.

După trei zile, Andrei a deschis ochii.

Doctorii au spus că a fost un miracol. Eu am știut că a fost încăpățânarea lui. A vrut să trăiască.

Când i-am spus adevărul, a lăcrimat. Nu de durere, ci de trădare.

Radu a fost arestat. Afacerea a fost salvată. Casa a rămas a noastră. Nu pentru bani am luptat, ci pentru dreptate.

Astăzi, Andrei merge din nou, mai încet, dar merge. În fiecare dimineață bem cafeaua împreună, în bucătăria noastră mică, și ne ținem de mână.

Am învățat ceva dureros: uneori, cel mai mare pericol vine din partea celui care îți spune că e familie.

Dar am mai învățat ceva.

Că adevărul, oricât de greu ar fi, salvează vieți.