Radu era genul de bărbat care avea aproape tot ce și-ar fi putut dori

Radu a rămas în prag, fără să știe dacă e bine să intre sau să o lase pe Irina să se liniștească. Ghiță însă a dat fuga la ea și s-a lipit de pieptul ei, tremurând. Pentru câteva clipe, femeia și-a strâns copilul în brațe, fără să-i mai pese de perfuzii, de slăbiciune, de durere.

Radu s-a apropiat încet și i-a întins mâna.

– Eu sunt Radu. L-am găsit pe Ghiță afară. Era flămând și speriat… Așa că am stat cu el până dimineață.

Irina a clipit greu, ca și cum realitatea venea spre ea în valuri.

– Vă mulțumesc… nu știu cum să… nu am cui să cer ajutor… și am căzut aici, pe patul ăsta, fără să știu dacă copilul meu are măcar o bucată de pâine.

Radu a făcut un pas înapoi, ca să-i lase spațiu, dar Ghiță s-a întors spre el și l-a prins de mână.

– Mama, Radu e bun. M-a dus acasă, am mâncat, am dormit în pat. Și azi venim să te luăm, da?

Irina și-a ridicat privirea spre bărbat. Ochii ei umezi aveau în ei o rușine resemnată și o mulțumire care strângea inima.

– Nu pot să plec încă… dar voi… voi mi-ați dat liniștea aia pe care n-am mai simțit-o de ani de zile.

Radu nu și-a imaginat vreodată că o frază rostită în șoaptă poate să-l lovească atât de puternic. A simțit cum i se strânge pieptul, ca și cum ceva din el se reașeza, se îndrepta, se încălzea.

– Nu e nicio problemă, Irina. Ai timp să te faci bine. Eu și Ghiță ne descurcăm.

Nici nu știa de unde îi veniseră cuvintele astea. Cu doar o zi în urmă, nici măcar nu-l cunoștea pe copil. Dar acum, privind în ochii acelei femei epuizate, simțea că nu putea da înapoi.

Ghiță s-a așezat pe marginea patului, fericit că e din nou lângă mama lui. Vorbea întruna, povestind tot ce făcuse cu Radu, cum au mâncat, cum a dormit în pat, cum a tăiat sandvișurile strâmb.

Irina zâmbea printre lacrimi. Radu vedea clar că femeia nu era doar bolnavă. Era epuizată de viață, de lipsuri, de frică, de singurătate.

După câteva minute, medicul a intrat în salon. A privit-o pe Irina cu înțelegerea aceea calmă pe care doar oamenii obișnuiți cu durerea o au.

– Sunteți rudă? l-a întrebat pe Radu.

El a ezitat o secundă, dar privirea lui Ghiță a spus tot.

– Sunt… prieten de familie, a răspuns.

Medicul a dat din cap.

– Va trebui să rămână internată câteva săptămâni. Tratament, analize, tot ce trebuie. Are nevoie de odihnă și sprijin.

Radu a încuviințat. În mintea lui nu mai exista niciun semn de întrebare.

Când au ieșit din salon, copilul mergea ținându-l de mână. Parcă se temeau amândoi că dacă îi dau drumul, ceva s-ar rupe.

Pe drumul spre casă, Ghiță a ridicat privirea spre el.

– Radu… tu o să fii cu mine până vine mama acasă?

În inimă i s-a făcut un nod. Ar fi vrut să-i spună copilului o promisiune frumoasă, fermă, dar nu voia să-l mintă. Totuși, când l-a văzut atât de mic, atât de sincer, cu ochii plini de încredere, răspunsul a venit singur.

– Da, Ghiță. N-ai treabă. Sunt aici.

Copilul a zâmbit larg, un zâmbet din acela care încălzește sufletul, nu doar fața.

Când au intrat în apartament, Radu a privit încă o dată garsoniera mică. O locuință modestă, dar plină de suflet. Era altceva decât apartamentul lui mare, rece, gol. Aici mirosea a viață, a copil, a familie.

A pus mâna pe telefon și a sunat la serviciu, explicând că are nevoie de o perioadă liberă. Nici el nu știa cum, dar cuvintele i-au ieșit natural. Șeful i-a spus că poate lucra câteva zile de acasă, fără probleme.

După ce a închis, s-a uitat la Ghiță, care se juca cu o mașinuță stricată.

„Așa începe tot”, și-a spus în gând. „Cu pași mici.”

A reparat mașinuța, apoi au pregătit împreună un prânz simplu. Iar în seara aceea, când l-a culcat pe copil, Radu s-a așezat în fotoliu și a simțit ceva ce nu mai simțise de ani de zile.

Liniște.

Nu lux, nu restaurante, nu mese scumpe.

Liniștea omului care știe că e acolo unde trebuie.

Câteva zile mai târziu, au mers din nou la Irina. De data asta, ea nu a mai plâns. Doar și-a privit copilul și bărbatul care ținea în mâna cealaltă o pungă cu fructe, și a spus încet:

– Voi doi… sunteți minunea mea.

Radu nu era sigur ce începuse între ei. Dar știa un lucru: în sfârșit avea ceva ce nu se cumpără cu bani.

O familie. Și un motiv să meargă înainte.

Iar drumul abia începuse.