La paisprezece ani, mama ei a dat-o afară din casă pentru că era însărcinată

Lucia simți cum aerul din casă devenea mai greu, ca și cum pereții o recunoșteau și îi aminteau ce suferință trăise acolo. Matei se apropie de ea, iar ea îi puse o mână protectoare pe umăr. Știa că venise momentul pe care îl amânase zece ani, momentul în care trecutul și viitorul urmau să se izbească unul de altul.

Mama ei rămase încremenită, cu mâna la gură, tremurând. Nici nu se aplecase să strângă cioburile. Ochii i se lipiseră de Matei, iar chipul i se albiră.

— Lucia… copilul… — reuși să murmure.

— Da, mami — spuse Lucia încet, dar hotărât. — E timpul să știi.

În spatele lor, Camelia își puse mâna pe marginea mesei, ca și cum nu și-ar fi putut susține greutatea. Știa și ea. O vedea în ochii ei. În sfârșit înțelegeau ceea ce ea țipase odinioară, dar nimeni nu vrusese să audă.

— Nu a fost vina mea, mami — continuă Lucia. — Nu m-am băgat în niciun necaz. Nu am făcut nicio prostie. Te-am implorat să mă asculți atunci, dar…

— Dar eu… — mama își puse mâna la piept — am fost o proastă…

Lucia își ținu respirația. De zece ani aștepta o propoziție măcar de genul ăsta, dar acum nu simțea bucurie. Doar o tristețe adâncă, o oboseală care îi apăsa umerii.

— Cine e tatăl? — izbucni Camelia, cu vocea spartă.

Lucia nu răspunse imediat. Îl privi pe Matei, apoi înapoi la ele. Era o rană care trebuia deschisă cu grijă.

— Știi foarte bine cine e — zise ea, privind-o direct pe mama. — Îi ai ochii în fiecare poză din casă.

Mama își închise ochii și izbucni într-un plâns scurt, înfundat. O ploaie de lacrimi pe care o ținuse zece ani în suflet.

— Fratele vostru… — îngăimă ea. — A fost vina lui… și am refuzat să cred.

Camelia duse o mână la gură, îngrozită. În casă se lăsă o liniște apăsătoare. Adevărul, acela pe care îl acoperiseră cu bârfe și presupuneri, ieșea acum la lumină ca un cadavru scos la suprafață.

— Lucia… de ce nu mi-ai spus mie? — întrebă Camelia printre lacrimi.

— Ți-am spus. Ți-am spus în noaptea aia. Ai zis că mint ca să scap — răspunse ea cu vocea frântă.

Matei, simțind atmosfera grea, își strânse mama de braț. Lucia îl mângâie pe păr.

— Mami… putem pleca? — șopti el.

Lucia își mușcă buza. Ar fi vrut. Ar fi vrut să fugă și să nu se mai uite înapoi niciodată. Dar dacă pleca acum, toată povara anilor trecuți ar fi rămas în aer ca o fantomă.

— Nu, puiule. Trebuie să încheiem treaba asta cum trebuie.

Se întoarse spre mama ei.

— Vreau doar un singur lucru, mami. Să îți ceri iertare. Nu pentru mine. Eu m-am descurcat. Am muncit, am crescut un copil singură, am plătit chirie cu 800 de lei pe lună, am făcut naveta la lucru, am tras de mine. Dar pentru el… — își îndreptă palma spre Matei — pentru el vreau să aud adevărul.

Mama ei se prăbuși pe scaun și izbucni într-un plâns adânc, de parcă ani întregi de tăcere se spărgeau într-o clipă.

— Iartă-mă, Lucia… Iartă-mă, te rog! — izbucni ea printre sughițuri. — Te-am gonit când aveai mai mare nevoie de mine… N-am vrut să văd adevărul, m-am făcut că nu pricep ca să pot dormi noaptea…

Lucia simți cum o parte din greutatea pe care o purta începea să se desprindă. Nu de tot, dar suficient cât să poată respira.

Camelia se apropie încet și îi puse o mână timidă pe umăr.

— Dacă vrei… puteți rămâne aici câteva zile. Casa e și a ta, Lucia.

Lucia își șterse lacrimile și zâmbi slab. Pentru prima dată după mulți ani, zâmbetul nu mai era doar o mască.

— Nu știu dacă pot rămâne… dar știu că am venit pentru pace. Pentru mine și pentru el.

Se aplecă spre mama ei și o îmbrățișă scurt, dar sincer. Ploaia lovea în continuare geamurile, dar în sufletul ei se simțea, în sfârșit, o rază de liniște.

— Hai, Matei. Mergem acasă.

În timp ce ieșea pe poartă, Lucia simțea că lasă în urmă un munte. Nu dispăruse, dar nu o mai apăsa la fel. Iar când Matei o luă de mână și îi zâmbi, în ochii lui negri, identici cu ai celui ce îi provocase atâta durere, văzu altceva.

Văzu viitorul.

Unul pe care îl construiseră doar ei doi. Și pe care nimeni nu-l mai putea lua.