Am petrecut o noapte cu un bărbat cu 30 de ani mai tânăr decât mine

M-am trezit înaintea lui. Lumina dimineții intra timid prin perdelele subțiri ale camerei de hotel. Pentru câteva secunde am avut un sentiment ciudat de pace, ca și cum aș fi fost din nou tânără, fără griji, fără trecut.

Apoi am încercat să mă mișc.

O durere ascuțită mi-a străbătut pieptul. Respirația mi s-a tăiat. Inima îmi bătea neregulat, prea repede, de parcă voia să sară din mine. Am dus mâna la piept și am simțit cum tot corpul îmi tremura.

Am vrut să-l strig, dar nu mi-a ieșit vocea.

Panica m-a lovit dintr-odată. Gândurile au început să se amestece: „Așa mor?”, „Singură, într-o cameră de hotel, cu un străin?”. Mi-am amintit de copii, de casa mea mică, de grădina din spate. Mi-au dat lacrimile.

Cu ultimele puteri, am întins mâna spre telefonul de pe noptieră. Degetele îmi erau amorțite. Am reușit cu greu să formez numărul de urgență.

Când operatorul a răspuns, am scos doar câteva cuvinte: „Nu… pot… respira…”.

Nu știu cât a trecut. Minute? Secunde? Bărbatul s-a trezit, m-a văzut și s-a speriat. A sunat din nou, m-a ridicat ușor, îmi vorbea calm, deși îi tremura vocea.

Ambulanța a venit repede. Sirenele au spart liniștea dimineții. Vecinii se uitau pe holul hotelului. Eu vedeam totul ca prin ceață.

La spital mi-au spus clar: infarct ușor. Am fost la un pas. Medicii au fost direcți, fără ocolișuri.

— Ați avut noroc. Dar trebuie să aveți grijă de dumneavoastră.

Am stat internată câteva zile. Bărbatul — îl chema Radu — a venit zilnic. Mi-a adus portocale, apă, reviste. Stătea pe scaunul de lângă pat și nu spunea mare lucru. Doar era acolo.

— De ce faci asta? l-am întrebat într-o zi.

A ridicat din umeri.

— Pentru că sunteți un om. Și pentru că mi-ați fost dragă.

Când m-am externat, m-a dus acasă. La căsuța mea de la marginea orașului. A parcat mașina, mi-a cărat bagajele și s-a uitat în jur.

— E frumos aici. Liniște.

Am zâmbit. Pentru prima dată după mult timp, zâmbetul nu era amar.

N-am început nicio poveste de dragoste. Diferența de vârstă era reală, viața fiecăruia era diferită. Dar am rămas în legătură. Mă suna din când în când. Eu îl întrebam dacă a mâncat, el mă întreba dacă mi-am luat pastilele.

După infarct, copiii au început să vină mai des. Nepoții umpleau curtea de zgomot. Viața mea nu mai era la fel de tăcută.

În ziua în care am împlinit șaizeci și trei de ani, telefonul a sunat dimineața.

— La mulți ani, doamnă curajoasă, a spus Radu.

Am închis și m-am așezat la fereastră, ca de obicei. Soarele cobora încet peste stradă. Dar de data asta nu mai eram singură în mine.

Noaptea aceea nu m-a distrus. M-a trezit. Mi-a arătat că sunt încă vie, că inima mea — chiar și rănită — mai are dorința de a bate.

Și asta, pentru mine, a fost cel mai mare dar.