Fiica lor a dispărut în 1990 — chiar în seara banchetului de absolvire

Nicolae a încuviințat din cap, incapabil să scoată un cuvânt. Femeia i-a zâmbit blând, și-au pus hainele groase și au pornit la drum într-o mașină veche, care hurduca ușor pe drumul de munte.

Ploua mărunt, iar norii coborâseră peste case. Nicolae privea pe geam și încerca să-și adune gândurile. Îi tremura sufletul la gândul că, după 22 de ani, și-ar putea strânge fiica în brațe.

După vreo jumătate de oră, mașina s-a oprit lângă o casă mică, cu acoperiș de tablă și o grădină plină de flori ofilite. Pe poartă scria „Familia Dobre”.

— Aici locuiește, — i-a spus femeia. — O să vă aștept în mașină.

Nicolae a coborât. Picioarele îi erau grele, ca de plumb. S-a apropiat de poartă, a împins-o încet și a pășit în curte. Câinele a lătrat scurt, apoi s-a liniștit, ca și cum l-ar fi recunoscut.

Ușa s-a deschis. O femeie cu părul prins și ochii adânci, obosiți, a ieșit afară. S-au privit fără să spună nimic. Timpul părea că s-a oprit.

— Tată? — a rostit ea încet, cu glasul tremurat.

Nicolae a dat din cap și, în clipa următoare, Elena s-a repezit în brațele lui. L-a strâns cu toată puterea, plângând în hohote, iar el i-a mângâiat părul, fără să poată rosti vreun cuvânt.

Au stat așa minute în șir. Apoi, din ușă, a apărut un băiat de vreo doisprezece ani, cu ochii albaștri ca ai Elenei.

— Mamă, cine e? — a întrebat el, privind curios.

Elena și-a șters lacrimile și a zâmbit.

— E bunicul tău, Andrei.

Băiatul a rămas pe loc, neîncrezător, dar Nicolae i-a întins mâna. Apoi a făcut un pas, și l-a îmbrățișat.

A fost cea mai lungă, cea mai tăcută îmbrățișare din viața lor.

S-au așezat la masă, iar Elena a povestit tot. Cum, în seara banchetului, un bărbat mai în vârstă o convinsese să plece „să vadă lumea”. Cum fusese prinsă într-un cerc de oameni periculoși, fără acte, fără cale de întoarcere. Cum, ani de zile, trăise departe, rușinată, până când își găsise liniștea într-un sat de munte.

— Mi-a fost frică să vă caut, — a spus ea, privind în jos. — Mi-era teamă că nu mă veți ierta.

Nicolae i-a luat mâinile în ale lui.

— Nu există greșeală pe care un părinte să nu o poată ierta copilului său, Elena. Ai fost, ești și vei fi fiica mea.

În ochii lui se citea toată durerea anilor pierduți, dar și lumina speranței regăsite.

După câteva zile, Elena, Andrei și Nicolae s-au întors acasă, în România. Olga îi aștepta în prag, cu o batistă la ochi.

Când și-a văzut fiica pe alee, a căzut în genunchi și a izbucnit în plâns. Elena a alergat spre ea, iar cele două s-au îmbrățișat fără să spună nimic.

Vecinii au ieșit la porți, fără să înțeleagă ce se întâmplă, dar pentru familia lor timpul se oprise din nou. După atâția ani de durere, casa lor era din nou plină — de râsete, de miros de plăcintă cu vanilie și de pace.

Nicolae a închis ochii în acea seară, mulțumit. În sfârșit, simțea că viața îi dăduse înapoi ceea ce îi luase: familia.

Și undeva, printre fotografiile vechi, a pus una nouă — cu toți trei, zâmbind în fața casei. Pe spate a scris cu mâna tremurată:
„2012. Suntem din nou împreună. Mulțumesc, Doamne.”