În fiecare seară, nora stă mai bine de o oră sub duș

Când a închis telefonul, Carmen simțea că podeaua fuge cu ea. S-a întors spre baie, cu pasul grăbit, dar cu genunchii moi. A încercat clanța. Încuiată.

— Laura! Deschide, te rog! Laura!

Niciun răspuns.

Sunetul sirenei a apărut din depărtare, tăind liniștea cartierului de la marginea Iașiului. Lumina albastră a mașinii de poliție și a ambulanței s-a proiectat pe zidurile casei ca o prevestire amară.

Un polițist tânăr, cu ochi obosiți, s-a apropiat de Carmen.

— Doamnă, s-a sunat la 112 pentru o persoană blocată în baie?

— Da… da, nora mea. Cred că e rău… am auzit o lovitură și…

Bărbatul i-a făcut semn unui coleg să aducă dispozitivul de forțat ușa. Carmen și-a dus mâna la gură când lemnul a cedat cu un trosnet. Baia era plină de abur rece.

Și acolo, lângă cadă, pe gresia udă, zăcea Laura.

Cu halatul strâns la piept, cu ochii mari și umezi, tremura și încerca să se ridice, sprijinindu-se de coate. Lângă ea era trusa de cosmetice, vărsată. Din buzunarul halatului ieșea colțul unei hârtii mototolite.

Paramedicii au intrat imediat.

— Domnișoară, mă auziți? — întreba unul dintre ei, verificându-i pulsul.

Laura a dat din cap, dar nu scotea un sunet. Respira sacadat, de parcă ceva îi apăsa pieptul.

Carmen, ținându-se de toc, și-a simțit inima urcându-i în gât.

— Laura… mamă, ce ai făcut?

Atunci unul dintre paramedici a ridicat de pe jos hârtia mototolită. A desfăcut-o, dar când și-a dat seama ce e, i-a întins-o direct lui Carmen, ca și cum doar ea ar fi trebuit să vadă.

Era o „hârtie cu datorie”. O sumă mare, scrisă cu pixul: 48.000 lei.

Semnătura era a Laurei.

Carmen a simțit cum îi fuge sângele din obraji.

— Doamne… fetiță, în ce te-ai băgat?

Laura a închis ochii, ca și cum ar fi vrut să piară odată cu aburul din baie. Lacrimile i se prelingeau pe obraji, amestecându-se cu apa rece.

Paramedicul care îi ținea mâna i-a făcut semn celuilalt.

— Puls ok, dar e în atac de panică. O stabilizăm și o ducem la spital pentru investigații.

Carmen a înghițit în sec.

— Dar de ce ai făcut asta? Cu cine…?

Laura a deschis gura, dar vocea abia i se auzea.

— Nu… nu știu cum să spun… Am ascuns… prea mult…

În orele care au urmat, în sala de așteptare a spitalului „Sfântul Spiridon”, Carmen a stat cu palmele strânse, ca la rugăciune. Daniel, chemat de urgență de la serviciu, umbla înainte-napoi, nefiind în stare să își găsească locul.

Când medicul a ieșit, cei doi s-au ridicat ca împinși de aceeași frică.

— E stabilă — a spus doctorul. — Dar e epuizată fizic și psihic. O să vă poată explica ea când se liniștește.

Carmen a simțit pentru prima dată, în multe luni, cum vinovația îi străpunge armura. Poate că nu văzuse ce era în fața ochilor. Poate că în loc să se enerveze pentru apa caldă, ar fi trebuit să întrebe ce o apasă.

Au lăsat două ore să treacă înainte să intre în salon. Laura era întinsă pe pat, cu fața palidă, dar cu privirea limpede. Când i-a văzut, a început să plângă în șoaptă.

— Îmi pare rău… nu am vrut să vă sperii…

Daniel s-a așezat lângă ea și i-a luat mâna.

— Laura… de unde e hârtia aia? Ce datorie ai?

Ea a clipit greu. A privit în tavan, căutând curajul.

— Am luat banii pentru fratele meu… avea necazuri mari. Niște oameni l-au amenințat… Am vrut să îl ajut. Dar suma s-a dublat… și nu mai știam cum să ies din asta.

Carmen și-a dus mâna la inimă.

— Și dușurile…?

— Vorbeam cu el. Încercam să rezolv, să mai câștig timp… Îmi era frică să nu audă Daniel.

Tăcerea a căzut ca o greutate între ei.

Apoi Carmen s-a apropiat de pat, a sprijinit palma pe umărul nurorii și a spus rar, apăsat, ca o mamă care renunță la mândrie:

— Laura… de azi nu mai duci nimic singură. Nici datoria asta, nici frica asta. De azi, suntem toți trei.

Ochii Laurei s-au umplut iar de lacrimi. Dar erau lacrimi altfel — lacrimi care se nasc atunci când cineva simte că nu mai e singur.

În săptămânile următoare, lucrurile nu au fost ușoare. Dar au fost suportabile — iar asta uneori e tot ce îți trebuie ca să nu cazi.

Daniel a reușit să negocieze datoria. Au plătit împreună, pas cu pas, cu rate strânse la bani, cu ore suplimentare, cu sacrificii, dar fără certuri. Laura a început consiliere psihologică. Carmen a învățat să asculte înainte să judece.

Casa s-a umplut din nou de liniște bună, nu de tăcere apăsătoare.

Iar într-o seară, la ora zece fix, Carmen a auzit apa pornind la baie. S-a ridicat instinctiv, dar Laura a ieșit după nici zece minute, zâmbind slab.

— Doar m-am spălat. Atât.

Carmen a simțit cum inima i se eliberează.

Uneori, cel mai mare curaj nu e să lupți cu alții.
Ci să-i lași pe oameni să te vadă atunci când ți-e frică.