Strigătul milionarului „Ieși din casa mea!” a răsunat printre tavanele de marmură

După acel strigăt, toți servitorii s-au retras speriați. Doar Ana a rămas pe loc. Ținea copilul în brațe și, pentru prima dată după mult timp, îl vedea zâmbind. Micuțul râdea cu lacrimi în ochi, iar acel râs răsuna ca o binecuvântare într-o casă unde de mult nu se mai auzea bucuria.

Bogdan, tatăl lui, rămăsese înmărmurit. Nu-i venea să creadă. De luni întregi cheltuise zeci de mii de lei pe medici, psihologi și specialiști, dar copilul lui nu scosese niciun sunet. Și acum, râdea în brațele unei femei simple, care purta un șorț vechi și pantofi uzați.

— Pune-l jos, a spus el, încercând să-și ascundă emoția.

Ana s-a uitat la el fără teamă.
— Domnule, are febră. Copilul a avut febră și nimeni n-a observat.

Bogdan s-a apropiat, i-a atins fruntea copilului și a încremenit. Ardea ca jarul. A simțit un gol în stomac și o rușine amară. În toată goana după bani, după licitații, parteneriate și conturi, nu mai avusese timp nici măcar să-și privească fiul.

Ana a fugit la bucătărie și a adus un prosop ud. L-a așezat cu grijă pe fruntea copilului și l-a acoperit cu o pătură moale. Apoi s-a dus în camera gemenilor, unde și fratele micuțului zăcea palid, cu aceleași semne de boală.

Bogdan și-a lăsat telefonul din mână. Nu mai conta cine-l suna. A urmat-o tăcut și, pentru prima dată, și-a dat seama cât de golă era casa lui. Mobilă scumpă, tablouri rare, candelabre uriașe — dar nici urmă de căldură omenească.

— De ce nu mi-a spus nimeni că sunt bolnavi? a întrebat el, cu voce joasă.
— Pentru că nimeni nu-i vede, domnule. Nimeni nu mai are timp să-i asculte, a răspuns Ana, șoptind.

Au trecut câteva ore în tăcere. Ana le punea comprese reci, le cânta ușor un cântec de leagăn, iar Bogdan privea scena ca hipnotizat. Când băiețelul s-a liniștit și a adormit, omul și-a dus mâinile la față. Lacrimile i-au curs printre degete.

— Am fost un prost, a murmurat el. Am crezut că pot cumpăra totul.

Ana s-a ridicat încet, i-a pus mâna pe umăr și a spus:
— Un copil nu are nevoie de bani, domnule. Are nevoie de inimă.

Într-un colț al camerei, o fotografie uitată stătea prăfuită. Era imaginea soției lui Bogdan, care murise cu câțiva ani în urmă. Ținea gemenii în brațe, iar zâmbetul ei lumina tot cadrul. Când Bogdan a ridicat poza, ceva s-a frânt în el. A înțeles că pierduse tot ceea ce era cu adevărat important.

În zilele următoare, vila s-a schimbat. Nu mai răsuna de ecoul tocurilor și al ușilor trântite, ci de râsete de copii. Bogdan a concediat o parte din personal și a început să-și petreacă diminețile cu gemenii. Mergeau împreună în parc, mâncau înghețată, se murdăreau pe haine și se bucurau ca o familie adevărată.

Ana a rămas alături de ei, nu ca servitoare, ci ca parte din familie. Iar într-o seară, când Bogdan i-a mulțumit, ea i-a răspuns simplu:
— Eu doar am stat să-i ascult. Restul ați făcut dumneavoastră.

Bogdan a zâmbit. Pentru prima dată după ani de zile, zâmbetul lui nu era unul fals. Și în acel moment a înțeles că adevărata bogăție nu stă în marmură, în conturi sau în putere, ci în lucrurile care nu se pot cumpăra: un zâmbet sincer, o inimă caldă și o clipă de pace.

De atunci, fiecare râs al copiilor îi amintea cât de aproape fusese să piardă tot. Și, de fiecare dată când îi privea jucându-se, își spunea în gând:
„Adevărata avere e aici, în fața mea. Restul sunt doar iluzii.”