Bătăușul școlii s-a pus cu fata greșită. 10 secunde mai târziu, avea să regrete pentru totdeauna.

…un gol în stomac, ca o presimțire rea. Dar, așa cum făcea mereu, și-a ascuns teama în spatele unui zâmbet batjocoritor.

— Ce te uiți așa? Ai de gând să plângi? a spus, împingând-o ușor cu umărul.

Sonia nu a spus nimic. Doar l-a privit. O privire calmă, adâncă, care nu semăna deloc cu cea a unei fete speriate. Era ceva acolo, o tărie ciudată, aproape liniștitoare. Marian a râs forțat, iar colegii lui au izbucnit în hohote.

A doua zi, totul a început la fel. Marian a așteptat-o pe Sonia la intrare, pregătit să continue jocul lui murdar. Dar ea a trecut pe lângă el fără să-l bage în seamă. Ca și cum nici n-ar fi existat.

Lui Marian nu-i plăcea să fie ignorat. În fața celorlalți, era o insultă. Așa că a prins-o de mână și i-a smuls ghiozdanul. Caietele i s-au împrăștiat pe jos, iar lumea a început să râdă.

— Așa, arată-ne ce ascunzi acolo, a spus el râzând, scuturând ghiozdanul.

Din el a căzut o cutiuță mică de lemn, veche, cu un lăcățel ruginit. Sonia a încremenit. Pentru prima dată, chipul ei s-a schimbat. A făcut un pas spre el, cu o voce calmă, dar rece ca gheața.

— Dă-mi-o înapoi, Marian. Nu știi ce faci.

Râsetele s-au oprit brusc. Era ceva în tonul ei care a făcut aerul să devină greu. Dar Marian, incapabil să cedeze, a deschis cutiuța. Înăuntru era o fotografie alb-negru cu o femeie și un bărbat, probabil părinții fetei. Pe spate, o dată și o frază scrisă de mână: „Protejează-mă mereu.”

În clipa în care a atins fotografia, Marian a simțit o furnicătură ciudată. Imaginea i-a tremurat în mână, și pentru o secundă a crezut că vede cum femeia din poză își întoarce capul. A aruncat fotografia la pământ, alb la față.

Sonia a ridicat-o încet și a spus:
— Ți-am zis că nu știi ce faci.

În acel moment, becurile de pe coridor au pâlpâit. Un curent rece a trecut prin toată școala. Colegii lui Marian au început să se îndepărteze, speriați. El a încercat să râdă din nou, dar vocea i s-a frânt.

Din acel moment, totul s-a schimbat. În zilele următoare, Marian a început să aibă coșmaruri. Auzea pași pe coridor chiar și când era singur. Simțea o privire asupra lui, noaptea, și se trezea ud de transpirație.

A încercat să ignore totul, dar nimic nu mai era ca înainte. Nu mai putea să ridice mâna asupra nimănui. Simțea o greutate apăsătoare de fiecare dată când încerca. Iar într-o zi, când a trecut pe lângă Sonia, ea i-a spus încet:

— Nu e blestem, Marian. E doar conștiința ta, care s-a trezit.

Din ziua aceea, nimeni nu l-a mai văzut râzând. A început să-i apere pe cei pe care îi batjocorea altădată. A devenit protectorul celor slabi.

Ani mai târziu, când cineva l-a întrebat ce l-a făcut să se schimbe, a zâmbit amar și a spus doar:
— Zece secunde. Atât mi-a trebuit să înțeleg cine eram și cine nu voiam să mai fiu.

Și, de atunci, în școala aceea, nimeni nu a mai ridicat tonul la un coleg. Pentru că toți știau povestea lui Marian și a Soniei — fata care a învins răul fără să lovească niciodată, doar privindu-l drept în ochi.