„Lăsați-o pe angajată în pace, vinovată este mama mea vitregă!”

Cuvintele Sofiei i-au străpuns sufletul ca o lamă rece. Pentru prima dată după multe luni, Carmen simți un firicel de speranță. Mic, tremurat, dar adevărat. Își ridică privirea către copil, încercând să-i zâmbească, însă buzele nu o ascultau.

Sofia tremura toată, iar palmele ei mici erau reci ca gheața. Oamenii forfoteau în jur, avocații șușoteau, iar jurnaliștii deja își pregăteau telefoanele. Dar pentru Carmen, lumea se micșorase la doi oameni: ea și fetița care tocmai riscase totul pentru adevăr.

Carmen își apropie fruntea de a ei și șopti:

„Ești sigură că vrei să spui asta tuturor?”

Sofia clătină din cap, hotărâtă.

„Nu pot să o las să scape. Tata nu ar fi vrut asta.”

Cuvintele acestea o loviră pe Carmen direct în piept. Își amintea perfect ziua în care patronul ei, tatăl Sofiei, venise la serviciu mai abătut ca oricând. Îi spusese atunci, în timp ce-i dădea fluturașul de salariu, că viața e scurtă și că omul nu trebuie să lase răul să-l calce în picioare. Iar acum… omul acela nu mai era.

Și femeia care îl luase de soț îl trădase în cel mai urât mod.

Garda de la ușă se apropie, încercând să pună capăt momentului, dar judecătorul îi făcu semn discret să lase fetița în pace. Era clar că urma să se schimbe ceva în proces.

Carmen simți mâinile Sofiei strângând-o din nou.

„Pot să spun tot”, zise fetița încet, aproape în șoaptă. „Știu ce am văzut. Știu ce a făcut mama vitregă. Și nu vreau să te bage pe tine la pușcărie din cauza ei.”

O lacrimă îi alunecă Sofiei pe obraz. O altă lacrimă îi căzu lui Carmen. Pentru o clipă, cele două rămăseseră în liniște, în mijlocul unui haos înghețat.

Apoi garda îi despărți ușor și o conduse pe Sofia în cameră specială, cu psiholog. Carmen rămase aplecată, cu respirația tăiată, încercând să-și recapete controlul.

…

Când pauza se termină, sala era ca un cazan sub presiune. Fiecare persoană părea să simtă că urmează ceva important.

Valeria Munteanu intră printre primii. De data asta nu mai avea același calm rece. Mâinile îi tremurau, deși încerca să-și ascundă nervozitatea sub un aer fals de demnitate.

Judecătorul revenise cu o privire complet schimbată. Avocatul apărării, care până atunci părea o umbră fără putere, își păstra spatele drept și părea gata de luptă.

Apoi, ușa laterală se deschise.

Sofia era acolo, ținută de mână de o doamnă psiholog. Părea mai mică decât înainte, dar ochii ei erau plini de hotărâre. În fața tuturor, fetița făcu doi pași și se opri în sondă, uitându-se direct la judecător.

„Vreau să spun adevărul”, zise ea.

Un murmur stins se auzi în sală.

Judecătorul încuviință.
„Continuă, Sofia.”

Fetița își strânse buzele, inspiră adânc și începu:

„În ziua în care tata a murit… eu eram acasă. M-am trezit pentru că am auzit zgomote în sufragerie. Și am văzut-o pe mama vitregă cum lua banii tatălui meu din sertarul lui ascuns. Tata a venit și a întrebat ce face. Ea a început să țipe. S-au certat. Apoi… a împins ceva. Am auzit o bufnitură. Tata a căzut. Ea a început să plângă și să spună că nu e vina ei.”

Un fior rece trecu prin sală.

Sofia continuă:

„Carmen nici n-a fost acolo. Nu ea a făcut nimic. Mama vitregă a zis că o să mă bage la orfelinat dacă spun. Dar… mi-e dor de tata. Și nu vreau să mint.”

Carmen își acoperi gura cu mâinile încătușate. Lacrimile îi curgeau fără oprire.

Valeria izbucni:

„Minte! Copilul minte!”

Dar vocea îi tremura. Destul cât să fie limpede pentru toți.

Judecătorul bătu o singură dată cu ciocănelul și liniștea se așternu ca o pătură groasă.

„Având în vedere cele spuse, probele prezentate și comportamentul martorilor… se suspendă acuzațiile împotriva inculpatei. Carmen Popescu este eliberată imediat.”

Carmen simți cum genunchii îi cedează.

Judecătorul continuă:

„Se deschide un nou dosar pe numele Valeriei Munteanu. Garda, preluați-o.”

Valeria începu să se zbată, să urle, să blesteme, dar totul era în zadar. Gărzile o ridicară și o scoaseră din sală, în timp ce lumea o privea cu șoc și dezgust.

Carmen rămase nemișcată, necrezând că e liberă.

Sofia se smulse din mâna psihologului și alergă spre ea. De data asta garda nu mai interveni.

Fetița o cuprinse cu brațele mici, strângând-o cât putea de tare.

„Ți-am zis că am văzut tot”, șopti ea. „Tata ar fi vrut asta.”

Carmen o strânse la piept și pentru prima dată după multe luni simți că poate respira din nou.

Nu mai era doar o angajată nedreptățită.
Nu mai era doar o femeie acuzată pe nedrept.

Era cineva pentru care un copil de 4 ani riscuse tot.

Și, în tăcerea aceea plină de vindecare, Carmen înțelese un lucru:

Adevărul, oricât de greu ar fi, iese întotdeauna la lumină. Iar oamenii mici pot face diferențe uriașe.