— Mă însoțești la școală?

Ajunse în fața blocului vechi, cu tencuiala scorojită, unde locuia Doamna Golea, femeia despre care Lucia apucase să spună un singur nume, dar suficient cât să-l trimită într-o goană oarbă. Urcă scările două câte două, cu respirația tăiată și inima pocnindu-i în piept.

Bătu tare. Prea tare. Ușa se deschise încet, iar în prag apăru o femeie trecută de șaizeci de ani, cu un halat subțire și privirea speriată.

— Domnul Alexandru? Ce s-a întâmplat? Unde e Lucia?

Nu știa cum să spună. Nu știa să fie delicat. Așa că a spus simplu:

— A avut un accident. E la spital. Ați venit vreodată după Cami la grădiniță?

Femeia dădu din cap, albă la față.

— Da… Da, o știu pe fetiță. Unde e?

— A rămas în mașină. Trebuie să mă asigur că e bine.

Coborâră împreună. Vântul rece de noiembrie mușca din obraji. Alexandru conducea repede, dar atent, cu degetele strânse pe volan ca și cum ar fi ținut o viață între palme.

Când ajunseră la locul accidentului, salvarea plecase deja cu Lucía. Polițiștii puseseră bandă, iar mașina era o rană de metal pe marginea drumului.

Un jandarm se apropie.

— Fetița e la spitalul de copii, la Clinical. E stabilă.

Atunci simți cum îi cedează genunchii, dar nu se lăsă dus. Nu avea voie.

Se întoarse către Doamna Golea.

— Haideți. Trebuie să ajungem acolo.

Drumul până la spital fu un amestec de tăcere apăsătoare și gânduri care îl loveau în rafale. De ce avea el grijă? De ce îi păsa atât de mult?

Dar știa răspunsul. Fetița îl alesese pe el. Fără motiv, fără interes, cu o iubire copilăroasă, dar sinceră.

În secția de pediatrie, Cami era într-un pat micuț, cu perfuzie. Părea și mai mică, și mai fragilă. Când îl văzu, ochii i se luminara.

— Ai venit, Alex… Ți-am zis eu că vii și mâine.

Îi înghețară mâinile. Așeză scaunul lângă ea.

— Am venit. Sunt aici.

— Mami unde e?

Înghiți în sec. Doamna Golea îl privi cu teamă. Era treaba lui. El trebuia să spună.

— Mami e bine. Doar că… medicii o țin puțin la aparate, să-și revină.

Cami clipea des, încercând să țină lacrimile înăuntru, dar una reuși să scape.

— Rămâi cu mine până vine mami?

Asta era promisiunea grea. Dar nu putea să fugă. Nu azi.

— Rămân.

Seara târziu, adormi cu capul pe marginea patului ei. Când se trezi, asistenta îi așezase o pătură pe umeri.

Dimineața aduse cu ea o veste grea: Lucia era în stare critică. Nicio rudă apropiată. Niciun soț, niciun părinte. Doar el și bătrâna Golea.

Doctorul îl privi direct:

— Fetița are nevoie de cineva stabil. Măcar pentru o perioadă. Nu putem da copilul sistemului dacă există o soluție temporară.

Soluție. Temporară. Cuvinte care ar fi trebuit să-l liniștească. Dar simți cum îi tremură stomacul.

— Eu… pot avea grijă de ea, pentru moment, spuse. Nici el nu știa dacă mințea sau nu.

Când intră în salon, Cami zâmbea strâmb, cu o jucărie primită de la asistente în brațe.

— Mă duci azi la grădi?

El se opri în loc. Simți cum ceva îi crapă în piept.

— Te duc. Și mâine. Și cât o fi nevoie.

Cami se aplecă și îl îmbrățișă. O îmbrățișare mică, caldă, dar cu o putere uriașă.

În clipa aceea, Alexandru înțelese că nu o mai făcea doar din datorie.

O făcea pentru că, fără să-și dea seama, fetița asta îi reparase ceva în suflet.

Și, pentru prima dată în mulți ani, simți că nu mai era singur în casa lui de sticlă.