La nunta fiicei mele, pe malul mării

M-am îndepărtat de ei cu pași mici, simțind nisipul rece sub tălpile sandalelelor mele. Muzica răsuna în spate, râsetele invitaților se amestecau cu valurile, iar luminile calde ale torțelor dansau pe fața mea. Dar în sufletul meu se aprinsese o flacără pe care n-o mai simțisem de ani buni.

Nu pentru că mă amenințaseră. Nu pentru bani. Ci pentru felul în care mi se adresase propriul meu copil, fetița pe care o crescusem singură, prin ploi și prin lipsuri, prin greutăți și nopți în care nu aveam nici măcar 10 lei în portofel.

M-am privit în oglinda de la toaleta plajei. Ridurile de lângă ochi nu erau semne de bătrânețe, ci urme ale unor lupte pe care le câștigasem. Părul alb nu era rușine, ci dovadă că supraviețuisem acolo unde alții ar fi cedat.

Și, pentru prima dată după multă vreme, mi-am zâmbit mie însămi.

Când m-am întors spre petrecere, nu m-am grăbit. Am mers printre oameni, am dat mâna cu rudele lui, am schimbat banalități, dar mintea mea lucra într-un ritm pe care ei nu-l puteau ghici.

Și nu aveau de unde să știe ce „lucru” uitaseră.

Înainte să ajung aproape de miri, l-am văzut pe soțul Ralucăi – Andrei – gesticulând nervos. Raluca îl privea tăcută, cu gura strânsă într-o linie subțire. Probabil își dăduseră seama că nu aveau control asupra mea. Că nu mă speriasem. Că tonul meu calm ascundea altceva.

M-am apropiat de ei fără grabă.
— Mamă, unde ai dispărut așa? a întrebat Raluca, forțând un ton preocupat.
— M-am uitat la mare, i-am răspuns liniștită. Mă liniștește.

Și era adevărat.

Andrei a făcut un pas spre mine.
— Ne-am gândit mai bine, poate am fost prea direcți, a zis el, încercând să fie politicos.
— Nu, dragul meu. Ați fost sinceri, am răspuns cu blândețe. Și eu o să fiu la fel.

Am lăsat câteva secunde să treacă. Muzica parcă se domolise singură. Apoi am spus, cât se poate de simplu:
— Ați uitat că tot ce vedeți azi, absolut tot, e plătit de mine.

Andrei a înghețat. Raluca a deschis gura, dar n-a scos niciun sunet.

— Locația, meniul, muzica, fotografii, decorurile… tot. Voi doar ați venit cu pretențiile. Și de luni de zile, tot eu v-am acoperit facturile, împrumuturile, datoriile. Cu ce credeți că s-a plătit inelul acela? Am ridicat o sprânceană. Cu „fericire”? Nu, mamă. Cu bani. Cu munca mea.

Am simțit, pentru prima dată, tăcerea adevărată dintre noi trei.

— Dar azi, aici, nu mai e despre bani. Azi e despre respect. Și cum voi nu ați arătat niciun strop, am decis ceva.

L-am privit direct pe Andrei:
— Ultimii 20.000 de lei pe care îi cerusei pentru „pregătiri” au fost transferați, într-adevăr. Dar nu ție.

S-a albit la față.

— I-am donat unei fundații pentru femei în vârstă. Așa, ca un mic dar de nuntă din partea mea. În numele vostru.

În spatele meu, am auzit câteva chicoteli stinse. Oamenii observau deja tensiunea.

— Cum ai putut să faci asta?! a izbucnit Raluca.
— Cum ați putut voi să-mi cereți să dispar din viața voastră? i-am răspuns, fără ură, doar cu o tristețe adâncă. Dragostea de mamă nu e un portofel. Nu e o bancă. Nu e un bancomat.

Andrei a deschis gura să riposteze, dar Raluca l-a prins de braț. Nu știu dacă pentru a-l opri sau pentru a se sprijini. Apoi i-am privit pe amândoi și le-am spus:

— Dacă vreți liniște… aveți. Nu o să vă mai deranjez. Dar nici nu o să mă șterg din lume pentru confortul vostru. Eu am trăit prea multe ca să mă mai sperie cineva cu amenințări.

Am făcut un pas înapoi.
— Vă doresc o viață frumoasă. Dar fără mine. Voi ați ales asta, nu eu.

Apoi m-am întors și am plecat spre ieșirea de pe plajă. Nu în fugă. Nu în lacrimi. Cu demnitatea unei femei care a supraviețuit unei lumi întregi și care încă avea puterea să-și protejeze sufletul.

Și în timp ce lăsam în urmă luminile petrecerii și glasurile stinse ale invitaților, un lucru era clar:

Nu pierdusem o fiică. Câștigasem în sfârșit liniștea.

Iar în liniștea aceea… eram mai puternică decât oricând.