Nu credeam că ești așa!

…m-am trezit pusă într-o situație în care nu mai știam cum să procedez fără să stric ceva în casa noastră.

Mihai s-a oprit în prag, uitându-se când la mine, când la mama lui. În ochii lui se citea neliniștea. Nu era pregătit pentru asta, asta era clar.

I-am întins mâna, încercând să rămân calmă.

— Mihai, hai să vorbim un pic, te rog.

Dar soacra s-a băgat imediat între noi.

— Ce să mai vorbiți? Fata asta ne face de rușine! De parcă apartamentul e al ei!

Am simțit cum îmi fierbe sângele, dar m-am abținut. Nu voiam scandal, nu voiam să trezesc copiii, nu voiam să ajungem la țipete ca la ușa cortului.

— Mama, lăsați-ne un minut, vă rog — a spus Mihai, într-un final.

Tonul lui a surprins-o. A ridicat din sprâncene, dar a ieșit în hol, bombănind.

Am intrat cu Mihai în dormitor și am închis ușa.

— Eu nu dau afară pe nimeni, am zis doar că nu e normal să ne trezim cu oameni mutați peste noi fără să știm. E casa noastră, Mihai. A copiilor noștri.

El s-a așezat pe marginea patului și și-a trecut mâna prin păr.

— Știu, știu… dar e fratele meu. Mama îl presează, la noi în sat chiar nu găsește lucru bun.

— Înțeleg, dar nu poate să se mute la noi pe termen nedefinit. Mihai, gândește-te: noi muncim amândoi, avem doi copii, abia facem față. Și nu e vorba că îl primesc sau nu. E vorba că trebuie să decidem împreună.

A tăcut câteva secunde. Îi simțeam zbuciumul. El mereu voia să fie pe toți mulțumit. Dar acum nu mai avea cum.

— Bine. O să vorbesc cu mama. O să stea câteva zile, până îi găsim ceva de lucru și o chirie ieftină. Dar să nu ne certăm, te rog.

L-am strâns în brațe. Nu voiam ceartă. Voia doar liniște în casa mea. În casa noastră.

Când am ieșit din dormitor, pe fața soacrei era clar: nu îi convenise nimic.

— Ei, și? O să stea sau nu?

Mihai i-a spus calm:

— Da, câteva zile. Apoi îi găsim chirie și îl ajutăm. Apartamentul e al Marinei, mama. Nu putem decide fără ea.

Cuvintele i-au picat greu.

— Aha… deci așa? Ții cu ea împotriva mea?

— Nu țin cu nimeni. Țin cu familia mea, a zis Mihai, luându-se de mână cu mine. Trebuie să respectăm și casa, și copiii.

Soacra a strâns buzele, dar n-a mai zis nimic. Cezar, deja jenat, își ținea geanta în mâini.

— Lasă geanta în cameră, stai două-trei zile și vedem cum facem — i-am spus eu, calm.

Băiatul a dat din cap, recunoscător.

Seara am stat cu copiii, iar Mihai l-a ajutat pe fratele lui să facă un CV, l-a sunat pe un coleg care lucra într-o firmă mare de lângă București și i-a aranjat o discuție. În două zile, Cezar avea șansa de a începe un job decent, cu salariu bun. Apoi i-am găsit o garsonieră modestă, la 900 de lei pe lună.

Când a venit ziua plecării, soacra iar a apărut la ușă.

— Îl dați afară, așa-i? — a spus, cu reproș.

— Nu îl dăm afară, mamă — i-a spus Mihai. — L-am ajutat. Are job, are unde sta. Dacă tot îl iubești așa mult, trebuie să fii mândră că se descurcă singur.

Pentru prima dată, soacra n-a avut răspuns.

A privit în jur. Copiii râdeau în sufragerie, eu pregăteam masa, Mihai aranja jacheta lui Cezar. Era imaginea unei familii unite, fără teatru, fără pretenții.

Și atunci, parcă pentru o clipă, fața ei s-a mai înmuiat.

— Bine… dacă vouă vă e bine… — a spus ea încet. Apoi l-a pupat pe Cezar și a plecat.

Când ușa s-a închis, în casă s-a așezat o liniște frumoasă, caldă.

Mihai m-a luat de mână.

— Îți mulțumesc, Marina. Pentru răbdare.

L-am zâmbit.

— Suntem o echipă, Mihai. Și atât timp cât suntem noi bine… restul se rezolvă.

A fost pentru prima dată când m-am simțit pe deplin stăpână în casa noastră, nu „pe picioare străine”. Era viața noastră, liniștea noastră, familia noastră. Și nimeni nu avea să ne ia asta vreodată.