Căsătorită de 3 ani fără să-și atingă soțul nici măcar o dată

Elena a apropiat telefonul de față, cu inima bătându-i nebunește. Cei doi păreau prinși într-un fel de ritual. Margareta vorbea încet, iar Mihai stătea nemișcat, cu ochii închiși, ca un om hipnotizat.

„Ascultă-mă, fiule”, spunea bătrâna, „nu te abate de la cuvântul meu. Ea nu trebuie să afle. Niciodată.”

Elena simțea cum mâinile îi tremură. Ce putea însemna asta? A mărit imaginea și a observat o cutie veche din lemn pe masă. Margareta o deschise și scoase o lumânare neagră, o bucată de pânză roșie și o fotografie… fotografia Elenei.

„Doamne, nu…” a șoptit ea, dar vocea i s-a oprit în gât.

Margareta a început să murmure cuvinte ciudate, necunoscute. Mihai, ca un somnambul, repeta după ea. Ochii lui erau sticloși, pierduți.

Elena a simțit că o ia cu leșinul. Totul avea sens acum: de ce soțul ei era rece, de ce părea absent, de ce evita orice apropiere. Nu era oboseală. Era control.

A închis telefonul tremurând și s-a trântit pe pat. În acea noapte nu a închis un ochi. Dimineața, Margareta i-a zâmbit ca de obicei. „Ai dormit bine, draga mea?”

Elena a simțit cum o învăluie un amestec de frică și furie.
În următoarele zile, a început să caute răspunsuri. A găsit în bibliotecă o carte veche, plină de praf, cu semne și simboluri. Pe prima pagină, scria „Ritualul legăturii de sânge.”

Cu cât citea mai mult, cu atât simțea cum stomacul i se strânge. Margareta nu era doar o femeie bătrână și posesivă. Era cineva care făcuse un pact ciudat pentru a-l ține pe Mihai sub control.

Elena știa că trebuia să rupă vraja, dar nu avea nicio dovadă. Așa că într-o seară, când Mihai era la serviciu, a intrat în camera 204. Inima îi bătea în urechi. Înăuntru mirosea a ceară și a fum vechi. Pe noptieră era cutia aceea din lemn, iar lângă ea — o șuviță de păr blond. Al ei.

Fără să stea pe gânduri, a luat cutia, a coborât în curte și a dat foc. Flăcările au trosnit, iar un vânt rece a trecut prin curte, ca un geamăt.

Când Mihai s-a întors acasă, părea alt om. O privea pentru prima dată în ochi, de parcă ar fi văzut-o cu adevărat. A venit spre ea și i-a atins fața. „Elena… ce s-a întâmplat?”

Ea a zâmbit printre lacrimi. „Nimic… doar că te-ai întors acasă.”

A doua zi, Margareta nu s-a mai trezit. Doctorii au spus că a fost un atac de cord. Dar Elena știa mai bine.

De atunci, casa aceea veche a devenit liniștită. Aerul era curat, iar lumina pătrundea din nou pe ferestre. Mihai și-a recăpătat căldura, iar Elena a înțeles că uneori, dragostea nu se salvează prin vorbe sau iertare, ci prin curaj.

Curajul de a privi adevărul în față.

Și în fiecare seară, când Mihai o îmbrățișa, Elena își amintea de flacăra aceea care arsese nu doar o cutie veche, ci și blestemul care le întunecase viața.