Soțul meu m-a părăsit acum mulți ani, atunci când amanta lui a rămas însărcinată

Telefonul a sunat într-o după-amiază obișnuită de marți. Tocmai terminasem de spălat vasele și mă pregăteam să pun o oală cu supă pe foc. Pe ecran apărea un număr necunoscut. Am vrut să-l resping, dar ceva m-a făcut să răspund.

— Bună… sunt Ana, soția lui Mihai.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Numele lui încă avea puterea să mă lovească, chiar și după atâția ani.

Vocea ei era obosită, tremurată.

— Te sun pentru că nu mai știu ce să fac.

Am tăcut. N-aveam chef de discuții, dar nici n-am putut închide.

— Fetița… Maria… e în spital.

M-am așezat pe scaun. Inima îmi bătea tare.

Ana mi-a spus totul pe nerăsuflate. Mihai plecase de acasă acum o lună. Datorii peste datorii. Credite făcute pe numele ei. O hârtie cu datorie la un vecin, alte mii de lei împrumutate de la cine știe cine. Iar acum, fetița se îmbolnăvise grav. Avea nevoie de analize, de tratament, de bani. Mulți bani.

— Eu nu mai am pe nimeni, mi-a spus ea printre lacrimi. El a zis că tu… că tu ai putea să ajuți.

Am închis ochii. Mi-am amintit de amenințarea lui. De ușa trântită. De anii în care eu munceam pe rupte, făceam curățenie prin scări de bloc, spălam haine pentru alții, doar ca să-mi țin copiii la școală.

— De ce eu? am întrebat încet.

— Pentru că… pentru că tu știi ce înseamnă să fii mamă singură.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic.

În seara aceea n-am dormit. M-am uitat la copiii mei, deja mari, dormind în camerele lor. Mi-am amintit cum plângeau când erau mici și n-aveam bani de ghete noi. Cum le spuneam că „merge și așa”, cum îi mințeam frumos.

Dimineața următoare m-am dus la spital.

Maria era mică, slabă, cu ochii mari. Semăna cu tatăl ei, din păcate. Dar când m-a privit, n-am văzut răutate. Doar frică.

Ana stătea pe un scaun, cu capul în mâini.

— N-am venit pentru el, i-am spus. Am venit pentru copil.

Am scos plicul cu bani. Economiile mele. Bani strânși ani de zile. Nu erau mulți, dar erau suficienți pentru primele analize.

În zilele următoare am venit zilnic. Am dus mâncare de acasă. Am stat cu fetița când Ana trebuia să alerge după acte. Am vorbit cu un medic cunoscut din cartier. Am mai împrumutat niște lei de la o vecină.

Mihai a apărut și el, într-o zi. Slab, nervos, cu ochii în pământ.

— N-am crezut că o să vii, mi-a spus.

— N-am venit pentru tine, i-am răspuns.

Nu m-a privit în ochi.

Câteva săptămâni mai târziu, Maria a fost externată. Nu era complet bine, dar era pe drumul cel bun.

Ana a venit la mine acasă într-o duminică. A adus o prăjitură și un buchet de flori simple.

— N-o să pot să-ți mulțumesc niciodată, mi-a spus.

— Ai grijă de copil, i-am răspuns. Atât.

Mihai a dispărut din nou. De data asta definitiv. Am aflat că a plecat din țară, lăsând în urmă datorii și promisiuni goale.

Au trecut lunile.

Maria vine uneori la mine. Stă la masă cu copiii mei. Râde. Mă strigă „mătușa”.

Într-o seară, în timp ce strângeam masa, m-am gândit la amenințarea lui. „O să regreți.”

Avea dreptate.

Aș fi regretat toată viața dacă aș fi ales ura în locul omeniei.

Pentru că, uneori, cea mai mare răzbunare nu e să întorci spatele.

Ci să rămâi om.