Soțul meu mi-a dat 48 de ore să plec…

Când am închis plicul și l-am pus pe masă, Sorin a făcut un pas în spate, de parcă mă temea. Iar eu, pentru prima dată după multe luni, m-am simțit… liniștită. Ca și cum, în sfârșit, se întorsese aerul în plămânii mei.

— O să fie mai bine așa, Lavinia — a rostit el, cu glasul ăla fals blând, pe care îl folosea doar când voia să scape cu ceva. — E timpul să ne vedem fiecare de viața lui.

— Da, Sorin, ai dreptate. Fiecare cu viața lui — am spus ușor, prea ușor. Atât de ușor încât l-am văzut cum își schimbă expresia. O neliniște scurtă i-a trecut prin ochi.

Pentru că nu știam să plâng la comandă și nici să mă rog de cineva să mă păstreze. Am fost crescută de o femeie simplă, dar puternică, și dacă mama mea m-a învățat un lucru, acela a fost: „Când cineva te aruncă afară pe ușă, tu ieși pe poartă cu capul sus.”

Sorin a plecat din bucătărie ca un om convins că a câștigat. Eu am rămas să privesc blatul acela rece, pe care plicul stătea ca o invitație la un nou început.

În seara aceea, am dormit puțin. Am făcut ordine în mintea mea, mult mai mult decât în dulapuri. Am băut un ceai de tei și am privit pe geam, la luminile orașului. Undeva, în Cluj, oamenii își continuau viața. Iar eu urma să-mi încep alta.

A doua zi, Nicoleta a venit. Într-o rochiță vaporoasă, cu un zâmbet larg, de parcă era protagonista unui serial prost.

— Bunăăă! — a spus ea, trăgând un troler mic după ea. — Sper că ești pe final, Lavinia. Sorin mi-a zis că ești super înțelegătoare!

— Așa e — am răspuns eu calm. — Chiar sunt.

A pășit în casă cu o atitudine de stăpână. Dar, după doi pași, s-a oprit. Aerul s-a schimbat. Ochii i s-au mărit.

Pentru că pereții nu mai erau albi și goi, ci acoperiți cu hârtii: copii după facturi neplătite, print screen-uri cu mesajele lor, rezervări la pensiuni făcute pe ascuns, dovezi clare ale lucrurilor pe care Sorin „uitase” să mi le spună.

Pe masa din sufragerie era un teanc ordonat: cheltuieli pe care le făcuse pe cardul comun, bani pe care îi scotocise din economiile noastre, cadouri scumpe, toate trecute frumos, cu data și magazinul.

— Ce… e asta? — a șoptit ea.

— Realitatea. Și partea bună e că nu ești tu vinovată. Ai picat în capcana unui bărbat care minte mai repede decât respiră.

Am văzut cum îi tremură mâinile. Cum rochița vaporoasă nu o mai ajuta să pară zen. A luat o foaie. A citit. A mai luat una. I s-a schimbat fața.

— Dar… el mi-a spus că… că tu îl neglijai. Că nu-l mai iubeai…

— Așa spune el tuturor. E scenariul lui preferat.

Ea a înghițit în sec. Și fix atunci, Sorin a intrat pe ușă.

— Iubita mea, am adus…

A înghețat.

Nicoleta îl privea de parcă îl vedea pentru prima dată. Eu stăteam la masă, calmă, cu o cană de ceai în față.

— Sorin… — vocea ei se rupea — De ce nu mi-ai spus că ai luat bani din contul ei? Sau că ai plătit vacanța noastră cu banii de la economiile comune? Sau că…

— Nico, iubita… nu e ce crezi…

— Ba exact asta e — a spus ea tremurat.

Și atunci am văzut ceva ce n-am crezut c-o să văd vreodată: Nicoleta a început să-și strângă lucrurile. În tăcere. Fără țipete. Fără dramă. Cu rușinea unei fete care și-a dat seama c-a fost doar un episod într-o poveste murdară.

— Îmi pare rău, Lavinia — a murmurat ea înainte să iasă. — Eu… n-am știut.

A plecat. Sorin a rămas pe loc, palid.

— De ce ai făcut asta? — a izbucnit el.

— Eu? Eu doar am arătat adevărul. Tu l-ai scris.

Nu a mai zis nimic. A înțeles. Când a văzut că Nicoleta a dispărut, a știut că nu mai are nimic.

În cele din urmă, am plecat eu. Cu actele în mână și demnitatea intactă. Mi-am găsit o garsonieră mică, dar luminoasă, în Mănăștur. Am început să lucrez mai mult. Mi-am cumpărat flori. Mi-am schimbat viața.

Și, culmea, după câteva luni, am înțeles ceva ce m-a lovit direct în piept: ultimii opt ani nu fuseseră o risipă. Fuseseră lecții.

Iar lecțiile scumpe sunt cele care te schimbă cu adevărat.

Eu? Eu m-am schimbat în bine.
Iar Sorin… a rămas tot acolo, în casa aceea prea mare și mult prea goală.

Unele pierderi sunt, de fapt, eliberări.