„SUNT ȘOMERĂ, ESTE DE MUNCĂ PE AICI?”

Ion nu era omul care să accepte ușor sfaturi, mai ales de la cineva care nu părea făcut pentru viața de la țară. Și totuși, în vocea Laviniei era ceva… o siguranță caldă, amestecată cu oboseală și dorința de a se agăța de orice șansă. Nu era tupeu, era disperare amestecată cu bun-simț. Și Ion cunoștea bine sentimentul.

— Restaurante, zici? — mormăi el, sprijinindu-se cu o mână de gard. — Fata mea, eu abia am timp să respir… d-apoi să mă duc să bat pe la ușile lor.

Lavinia inspiră adânc, încercând să-și potolească tremurul din mâini.

— Eu pot. Dacă… dacă m-ați primi să lucrez aici, mă ocup eu. Știu să vorbesc cu oamenii. Știu să pun lucrurile în ordine. Am mai făcut asta.

Ion o măsură prelung. Părea gata să spună „nu”, dar ceva îl opri. Poate felul în care Lavinia își strângea geanta la piept, ca și cum tot ce mai avea în viață era acolo. Poate privirea ei hotărâtă, deși plină de teamă.

— Bine — spuse el într-un final. — Dar nu-ți promit nimic. Dacă vezi că nu-i pentru tine, pleci singură. Și pleci frumos.

Lavinia dădu din cap, iar ochii i se umeziră.

— Mulțumesc, domnule Ion. Vă promit că nu o să regret…

---

Prima zi începu înainte de răsărit. Lavinia nici nu apucase să se dezmeticească bine, că Petre o și strigă:

— Hai, domnișoară, să vezi cum e viața la țară!

Ea alergă după el prin curte, ferindu-se de bălțile de noroi și încercând să țină pasul cu ritmul bărbaților. Degetele îi înghețau, părul i se lipea de față, iar hainele impecabile de ieri acum arătau ca după o furtună.

Și totuși… nu renunța.

O văzu Ion din pragul magaziei și tresări. Nu se așteptase să rămână. Mulți de la oraș cedau după două ore, darmite după primele răcnete de vaci și primul miros greu de dimineață.

Dar Lavinia era acolo. Obosită, dar prezentă.

— Hai la mine un minut — îi făcu semn Ion.

Ea se apropie, ștergându-și palmele pe pantaloni, rușinată de aspectul ei.

— Am trimis ieri niște bidoane la un restaurant din Focșani. Le-a plăcut laptele — spuse el, privind în altă parte, de parcă îi venea greu să recunoască. — Poate… poate ai avut dreptate.

Lavinia simți un fior în piept.

— Pot să încerc și alte locuri. Pot să sun, să merg, să discut. Doar să-mi spuneți ce preț doriți și ce volum puteți oferi.

Ion o privi atunci altfel. Nu ca pe o domnișoară rătăcită, ci ca pe un om care chiar voia să muncească.

— Bine. Încearcă. Dar ai grijă… lumea nu-i ușoară nici în oraș, nici la țară.

— Știu — zâmbi ea ușor. — Tocmai de asta vreau să lucrez aici. Aici, măcar, oamenii sunt sinceri.

---

Zilele se transformară în săptămâni. Lavinia bătea drumurile, vorbea cu patroni, lăsa mostre, negocia prețuri. Ion o urmărea de la distanță, fără să spună prea multe, dar în fiecare seară o vedea întorcându-se mai obosită, mai prăfuită… și totuși mai hotărâtă.

Până într-o zi când se întoarse alergând, cu obrajii roșii de emoție.

— Domnule Ion! Am reușit! O pensiune din zona Soveja vrea să ia lapte, brânză și chiar să facă un parteneriat cu noi pe termen lung! Și… și acceptă prețul pe care l-am cerut!

Ion clipi de câteva ori. Apoi râse scurt, un râs din acela sincer, rar.

— Fata asta… chiar a reușit.

Lavinia își mușcă buzele, încercând să nu izbucnească în plâns.

— V-am spus… eu nu fug la prima vacă.

Ion se apropie de ea. Nu prea aproape, doar atât cât să-i vadă ochii luminoși.

— Să știi că… ai salvat gospodăria asta. Nu glumesc. Dacă mai scădea prețul încă o dată… eram terminați.

Ea zâmbi, iar zâmbetul acela îi aprinse obrajii.

— Atunci o să continui. Nu mă opresc aici.

Ion îi întinse mâna, lucru pe care nu-l făcea des.

— Bine ai venit în echipă, Lavinia.

— Mulțumesc, domnule Ion.

— Ion. Atât.

Pentru prima dată de când venise acolo, Lavinia simți că aparține unui loc. Un loc simplu, cu oameni simpli, dar cu inimi mari.

Un loc care avea să-i schimbe destinul.

Și poate… într-o zi… ea avea să-i schimbe și viața lui.

Dar până atunci, aveau de muncit. Împreună.