„Înoată, dacă poți!”, a strigat fratele soțului meu și s-a îndepărtat, lăsându-mă în adâncurile oceanului

Când m-a aruncat în apă, am simțit că timpul s-a oprit. Aerul rece mi-a tăiat respirația, iar valurile mi-au acoperit fața cu spumă sărată. În clipa aceea, instinctul a preluat controlul. Nu mai era loc de panică sau gânduri. Trebuia doar să lupt.

Am început să înot, fără să știu în ce direcție. Soarele cobora spre orizont, iar apa devenea din ce în ce mai rece. În jurul meu, doar tăcerea adâncului și câteva pescăruși rătăciți. Îmi simțeam brațele grele, dar gândul la David îmi dădea putere. Dacă el fusese capabil să ridice totul de la zero, eu nu aveam voie să cedez acum.

La un moment dat, în depărtare, am zărit o lumină slabă. Am înotat spre ea, cu toată puterea care mi-a mai rămas. Era o barcă mică, de pescari. M-au tras afară din apă și m-au învelit într-o pătură groasă. Nu puteam vorbi, dar ochii mei spuneau totul.

M-au dus la mal, într-un sat mic de pescari. O femeie în vârstă mi-a dat un ceai fierbinte și o cămașă curată. Când m-am privit în oglindă, am văzut o altă femeie — una care tocmai renăscuse.

A doua zi dimineață, m-am întors în oraș. Alex era în biroul lui, calm, sigur pe sine. Când m-a văzut intrând, a încremenit. Fața i s-a albit ca varul. Nu a putut scoate niciun cuvânt. M-am apropiat încet și i-am spus: „Ai uitat ceva pe mare — conștiința ta.”

El a încercat să zâmbească forțat, dar vocea îi tremura. „Eu… glumeam.”
„Nu”, i-am răspuns, „tu ai pierdut mai mult decât ai crezut.”

Am mers direct la poliție. Mărturia mea, susținută de cei doi pescari care mă salvaseră, a fost suficientă. În câteva ore, Alex era încătușat.

Când l-au dus, m-a privit pentru ultima oară. În ochii lui nu mai era ură, ci frică. Poate pentru prima dată în viața lui, a înțeles ce înseamnă să pierzi controlul.

După tot ce s-a întâmplat, am vândut totul și m-am mutat la munte, într-o casă mică din lemn. Acolo, în liniștea pădurii, am învățat din nou să respir. În fiecare dimineață beau cafeaua privind spre cer și îmi spun: viața nu se măsoară în bani sau avere, ci în curajul de a te ridica atunci când toți te cred pierdut.

Și, uneori, când aud sunetul vântului prin brazi, mi se pare că aud un ecou slab: „Înoată, dacă poți.” Zâmbesc și răspund în gând: „Am înotat, Alex. Și am ajuns la țărm.”