Domnule, mama mea are același tatuaj

Privirea lui căzuse direct peste a ei, iar Valeria simțea că genunchii i se înmoaie. Ochii lui erau reci, calculați, dar în adâncul lor părea că se aprinde o scânteie de neliniște. Ca și cum, fără să știe de ce, simțea că urma ceva important.

„Da?”, întreabă el, cu voce joasă.

Valeria își umezi buzele, încercând să-și găsească curajul.

„Tatuajul dumneavoastră… scuze, dar… de unde îl aveți?”

Marius pufni imediat.

„Ce te interesează pe tine? Adu ne—”

„Marius”, îl tăie Ștefan, fără să-și ridice vocea.

Tăcerea din jur deveni grea. Cei de la masă simțeau tensiunea, dar se prefăceau că își văd de treabă. Valeria își ținea respirația.

„Este… același tatuaj pe care îl are mama mea”, spuse ea încet.

Pentru prima dată în toată seara, expresia lui Ștefan se schimbă. O umbră de surpriză îi trecu peste chip. Își lăsă pixul jos, apoi trase discret mâneca, acoperind desenul.

„Cum o cheamă pe mama ta?”, întrebă el, aproape în șoaptă.

„Marina… Marina Roman. A studiat la Brașov, acum mulți ani.”

Un mușchi i se încordă pe maxilar.

„Nu poate fi…”, murmură el, mai mult pentru sine.

Valeria simți cum inima îi bate atât de puternic încât se auzea în urechi.

„Domnule Lujan… ea tot timpul a spus că l-a iubit pe tatăl meu. Dar nu ne-a spus niciodată numele lui.”

Ștefan își lăsă capul în jos pentru câteva secunde. O tăcere ciudată se așternu între ei, de parcă restul lumii se topise.

„Câți ani ai, Valeria?”, întrebă el, ridicând privirea.

„Douăzeci și șase.”

El închise ochii pentru o clipă, ca și cum confirma ceva în interiorul său. Apoi respiră adânc.

„Trebuie să vorbim… dar nu aici.”

Marius interveni iritat:

„Ștefane, ce naiba—”

„Am spus că nu aici”, îl tăie din nou.

Tonul era atât de hotărât încât nimeni nu mai scoase un cuvânt.

Valeria simți frica amestecându-se cu speranța.
Nu știa ce urma, dar ceva din expresia lui îi spunea că era adevărul pe care îl așteptase toată viața. Chiar dacă o durea.

„Tura ta s-a terminat?”, o întrebă el.

„Nu… dar… pot să rog pe cineva să mă înlocuiască.”

„Fă asta. Te aștept afară.”

Valeria abia reuși să-și miște picioarele până la bucătărie. Colegii o priveau nedumeriți când le ceru să-i acopere masa. Dar nu explica nimic. Cum să explice? Ce să zică?

În câteva minute era deja afară, în parcarea luminată slab. Vântul rece de seară îi tăia obrajii, dar ea nici nu îl simțea.

Ștefan ieși după ea. Părea mai bătrân decât cu zece minute în urmă, ca și cum ceva din interiorul lui se prăbușise.

„Valeria… dacă ceea ce cred eu este adevărat… ți-am lipsit toată viața.”

Cuvintele îi căzură fetei ca o lovitură. Lacrimile îi urcară instant în ochi.

„De ce?”, reuși ea să rostească. „De ce ați plecat? De ce nu ați căutat-o? De ce nu m-ați căutat pe mine?”

El își trecu o mână peste față, vizibil copleșit.

„Am fost un laș. Eram tânăr, prost și orbit de ambiție. Mama ta… ea merita mai mult decât un bărbat care fugea de responsabilități.”

Valeria simți cum furia, durerea și nevoia de răspuns se amestecă într-un nod greu în piept.

„Știți că e bolnavă? Că nu avem bani nici măcar pentru analize? Că eu muncesc de dimineață până noaptea ca să ne descurcăm?”

Privirea lui Ștefan se umplu de vină.

„Nu știam… dar acum știu. Și nu o să le mai duci singură.”

Valeria îl privi lung, neîncrezătoare.

„Vă rog… nu-mi promiteți ceva doar pentru că vă simțiți vinovat.”

„Nu e vinovăție. E… datoria mea. Datoria de tată.”

Cuvintele acelea, simple și grele, îi tăiară respirația.

Nu știa dacă să plângă, să fugă sau să-l îmbrățișeze.

Ștefan făcu un pas spre ea.

„Lasă-mă să repar ce am stricat. Lasă-mă să vă ajut. Pe tine. Pe mama ta. Dacă vrei… dacă îmi permiți… vreau să fiu parte din viața ta.”

Valeria simți că lumea întreagă se clatină.
Ani de întrebări, nopți de nesiguranță, greutăți duse pe umeri singură… toate se strângeau în momentul ăsta.

Inspiră adânc.

„Nu pot să vă dau un răspuns acum. Dar… putem începe cu ceva.”

El o privi atent.

„Cu ce?”

Valeria ridică privirea spre el, cu ochii umezi, dar fermi.

„Cu adevărul. Tot adevărul. Despre ea. Despre dumneavoastră. Despre mine.”

Ștefan încuviință încet.

„Atunci hai să vorbim. În seara asta. Și de acum încolo… fără minciuni.”

Pentru prima dată în viața ei, Valeria simți că viitorul nu mai era doar o luptă.
Era șansa la o familie.
La vindecare.
La un nou început.

Iar asta, pentru ea, valora mai mult decât orice milion de pe masa din salon.