Noua soție a fostului meu soț a apărut la ușa mea, cu un zâmbet plin de aroganță.

Am închis telefonul și m-am așezat pe banca veche de lângă gard. Mirosea a pământ umed și trandafiri, dar pacea din grădină se transformase într-o tăcere apăsătoare. Îmi simțeam inima bătând ca un ciocan în piept.

Nici nu se răcise bine pământul de pe mormântul tatei, și ei deja se certau pentru avere. Averea lui Mihai Ionescu, cum îi plăcea avocatului să spună cu voce gravă, dar pentru mine nu era o avere, era viața lui. Fiecare pom, fiecare perete, fiecare carte din bibliotecă avea amprenta lui.

Când Adina a sosit, mi-a adus și o cutie mică din lemn pe care o lăsasem în casa tatălui meu.
— Am găsit-o în birou, sub dosarele alea vechi, — mi-a spus. — Cred că ar trebui să te uiți.

Înăuntru era un teanc de hârtii legate cu o panglică roșie și o scrisoare. Recunoșteam scrisul tatei. Cu mâinile tremurânde am desfăcut plicul.

„Pentru Marina. Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Știu că vor veni după ce e al tău. Nu te teme, fetița mea. Las legea să-și facă treaba. Și mai ales, ai încredere în tine. Tu ești cea care merită tot ce am construit.”

Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi, dar le-am șters repede. Printre documente era și o copie a testamentului, semnată și ștampilată. Partea interesantă era o anexă: o listă cu donații către un orfelinat și un act de proprietate trecut deja pe numele meu, cu câteva zile înainte de moartea lui.

— Deci știa, — a spus Adina încet. — Știa că vor încerca ceva.

Am dat din cap, mușcându-mi buza.
— Da, dar n-a știut cât de departe vor merge.

În seara aceea, am primit un mesaj de la Ionuț: „Hai să vorbim. Fără scandal. Mâine, la avocat.” Tonul era rece, distant, ca și cum nu ne-am fi crescut în aceeași casă.

Dimineața următoare, m-am îmbrăcat simplu, în negru. Nu pentru doliu, ci pentru putere. Adina m-a însoțit. Când am intrat în biroul avocatului, Alina și Horia erau deja acolo, îmbrăcați ca pentru o ședință foto, nu ca pentru citirea unui testament.

Avocatul, un bărbat trecut de șaizeci de ani, cu ochelari groși, a început să citească. În încăpere plutea o liniște grea. Pe măsură ce vorbea, chipul Alinei se schimba: de la încredere, la confuzie, apoi la furie.

— Nu se poate! — a izbucnit ea. — E imposibil!

— E semnat, autentificat și depus la notar, — a spus calm avocatul. — Domnul Mihai Ionescu și-a lăsat toată proprietatea fiicei sale, Marina, iar restul bunurilor lichide vor fi donate.

Horia s-a ridicat roșu la față.
— Asta e o farsă! O minciună!

Am rămas pe loc, cu un calm rece pe care nu-l știam în mine.
— Nu, Horia. E dreptate.

Alina și-a luat geanta și a ieșit trântind ușa. Ionuț a rămas nemișcat, evitându-mi privirea. După ce au plecat, avocatul mi-a făcut semn să mai rămân.

— Tatăl tău mi-a spus ceva cu o zi înainte să moară, — a zis. — „Dacă Marina vine singură, înseamnă că a înțeles ce înseamnă să fii puternic. Dacă vine însoțită, înseamnă că are o inimă mare. În ambele cazuri, am ales bine.”

Am zâmbit printre lacrimi.

Seara, m-am întors în grădină. Soarele apunea peste trandafirii albi, iar vântul adia ușor printre petale. Am atins una dintre flori, iar în lumina blândă părea că roșul furiei se spălase.

— Ai avut dreptate, tată, — am șoptit. — Trandafirii albi chiar înseamnă un nou început.

Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira din nou.