Blocată în noroi — iar un băiat sărac a făcut ceva de necrezut

În timp ce ploaia se domolea, Matei își ștergea palmele de pantaloni, fără prea mare folos. Era ud până la piele, iar noroiul îi ajungea până la genunchi. Dar ochii Marei, umezi și mari, îl fixau cu o amestecătură de ușurare și mirare care îl făcea să uite de frig.

— O să vină bona ta? a întrebat el, privind spre foișor.
— Nu știu… cred că nici n-a observat, a murmurat Mara.

Matei a strâns buzele. S-a uitat spre telefonul femeii, lipit de urechea ei, ca și cum lumea din jur n-ar fi existat.
Apoi a privit fetița. Era mică, slabă, cu părul lipit de frunte și genunchii strânși de frig.

— Hai să vedem dacă pot să-ți desfund scaunul, bine? a spus el.

Mara a dat din cap.

S-a întors la scaunul afundat în noroi. A băgat mâinile sub fiecare roată, ignorând frigul și apa care îi șiroia pe brațe. A împins, a tras, a mișcat stânga-dreapta. Noroiul se încăpățâna să țină scaunul pe loc, ca o capcană.

În spatele lui, câțiva trecători se uitau. Unii dădeau din cap a dezaprobare, alții își continuau drumul. Nimeni nu se oprea. Nimeni nu punea mâna.

Mara își freca mâinile, tremurând.

— O să reușesc, promit, a zis el peste umăr.

Apoi a împins cu toată forța.
A simțit cum roata se smulge din noroi cu un zgomot moale.
A mai tras o dată — și scaunul s-a eliberat.

— Gata! a spus el, cu un zâmbet obosit.

Mara a zâmbit larg, cu toată fața.
— Mulțumesc… nu știu cum să-ți spun…

— Nu trebuie, a dat din mână Matei.

Dar în stomac i s-a strâns un nod. Îi era rușine să recunoască, dar nu mâncase nimic de când plecase de acasă dimineață. Avea bani doar pentru butelia de gaz și pentru pastilele bunicii. Restul îl calculase la leu.

Mara l-a privit atent, ca și cum i-ar fi citit gândurile.

— Ai mâncat azi? a întrebat ea, aproape șoptit.

Matei a râs scurt.
— Mai târziu.

— Aș vrea… să te recompensez. Ai făcut ceva… ce alții n-au vrut să facă.

Matei a dat din cap.
— Nu vreau bani, să știi.

— Dar poate ai vrea o ciocolată caldă? a intervenit o voce din spatele lor.

Bona se apropiase în sfârșit, cu telefonul închis. Avea privirea încurcată, rușinată, de parcă abia acum realiza în ce situație lăsase copilul.

— Eu plătesc, a continuat ea. Aproape vis-a-vis e o tonetă deschisă.

Matei a ezitat. Îi era atât de frig, iar mirosul de cacao care venea de la tonetă îi făcea stomacul să protesteze.
S-a uitat la Mara.
Ea îl privea cu un fel de încredere care îl dezarma.

— Bine… dar doar dacă vii și tu, a spus fetița.

S-au dus împreună. Bona împingea scaunul, iar Matei mergea alături, atent la fiecare hop din alee.
Vânzătorul le-a întins trei pahare aburinde. Mara a ridicat paharul spre Matei, ca un mic toast.

— Pentru oamenii care nu trec pe lângă tine când ți-e greu.

Băiatul a zâmbit pe jumătate, cu urechile roșii.

— Pentru oamenii care merită ajutați, a răspuns el.

Au băut încet, sub streașina tonetei, în timp ce ploaia se transforma într-o pulbere argintie.

La final, Mara l-a privit lung.

— Pot să știu cum te cheamă?
— Matei.
— Eu sunt Mara. Și… aș vrea să mai vorbim cândva.

Matei a clipit surprins.
— Dacă vrei… da.

Ea a zâmbit atât de larg încât părea că toată ploaia dispăruse.

Bona s-a pregătit să plece, iar Matei a ridicat mâna într-un salut stângaci.

Dar tocmai atunci, bona a spus ceva ce nici el, nici fetița, nu se așteptau:

— Matei… noi locuim la cinci minute de tine. Dacă ai nevoie de un job după școală… putem discuta cu părinții Marei. Oamenii ca tine sunt rari.

Băiatul a rămas nemișcat, cu paharul în mână și sufletul tremurând.
Pentru prima dată, în multe luni, simțea că poate răsări și pentru el o rază de soare.

Mara i-a făcut cu mâna.
— Ți-am spus eu că ai venit la timp.

Matei a râs, iar în ochii lui apărea o strălucire nouă — una care spunea că uneori, atunci când ajuți pe cineva fără să aștepți nimic, viața îți dă ceva înapoi, fix când ai mai mare nevoie.

Și în ploaia măruntă, printre oamenii grăbiți, doi copii — unul prins în scaun, altul prins între griji — au descoperit că bunătatea nu costă nimic, dar schimbă totul.