„Scoală, leneso!”

Dinu rămase încremenit, cu ochii ba la soția udă leoarcă, ba la mama lui, care continua să strângă găleata de parcă voia să se apere cu ea. Lucia simțea cum fiecare secundă i se scurge din stomac ca un bolovan. Nu mai avea nimic de pierdut.

— Hai, spune ceva, îl împinse ea, încercând să-și țină vocea constantă. Spune ce alegi.

Dinu își mută privirea în podea, apoi spre ușă, ca un copil prins cu minciuna. Crescuse cu frica de a nu supăra pe nimeni, dar mai ales pe Carmen. Toată viața lui fusese învățat să tacă, să accepte, să nu contrazică.

Lucia își strânse brațele în jurul pieptului și simți iar frigul tăios. Simți, mai ales, oboseala. Ani întregi în care a încercat să demonstreze că este demnă de această familie. Ani în care sperase că o să fie văzută, nu judecată. Simțea cum ceva în ea se rupe, dar în același timp se eliberează.

— Eu… eu… — bâigui Dinu. — Hai să nu facem scandal…

Carmen ridică bărbia, triumfătoare.

Lucia însă zâmbi amar.

— Scandal? Ți se pare că ăsta e scandal? Scandal a fost fiecare zi în care m-ai lăsat să fiu tratată ca un nimic.

Carmen făcu un pas spre ei.

— Eu v-am ținut în casa mea. Eu v-am dat un acoperiș, mâncare, tot. Așa vă mulțumiți?

— Nu, mamă, tu ai dat ordine, nu ajutor, izbucni Lucia. Iar dacă tot vorbim de casă… uite, o să vă las libertate totală. Azi plec.

Dinu tresări.

— Pleci unde?

— Unde m-o duce capul. Oriunde, numai aici nu. O să-mi găsesc ceva, o cameră cu 500 de lei pe lună, măcar am liniște.

Cuvintele ei atârnau în aer ca un verdict.

Și atunci, pentru prima dată, Lucia îl văzu pe Dinu altfel. Nu ca bărbatul cu care se măritase, ci ca un om care nu știa să iasă de sub umbra altcuiva. Un om care nici acum, când ea era în lacrimi și tremura, nu era capabil să facă un pas spre ea.

Lucia se întoarse spre dulap și începu să-și adune hainele ude într-o geantă. Fiecare tricou, fiecare pereche de pantaloni îi amintea de o zi în care a înghițit o vorbă urâtă, o privire rece, un reproș. Era ciudat, dar pe măsură ce geanta se umplea, sufletul ei parcă se ușura.

Carmen continua să bombăne, dar Lucia nu o mai asculta. Pentru prima dată în doi ani, vocea soacrei părea doar zgomot.

Când ajunse în prag, cu părul încă picurând, se opri și îl privi pe Dinu.

— O să-ți spun un singur lucru, calm. Dacă vrei să fim împreună, vii cu mine acum. Dacă nu… rămâi aici. Dar să nu vii peste o săptămână, o lună sau un an să-mi spui că „ai greșit”. Azi e ziua în care te hotărăști ce fel de bărbat ești.

Ochii lui se măriră, ca și cum abia atunci realizase că ea chiar pleacă.

Lucia făcu un pas afară. Aerul rece de dimineață o izbi în față, dar nu mai conta. Simțea în piept o putere pe care nu o mai simțise niciodată. Un fel de curaj cald, care ardea peste frigul apei.

— Lucia! stăpâni vocea lui Dinu, tremurată.

Ea se întoarse.

— Vin cu tine.

Carmen se repezi:

— Dinu! Tu rămâi aici!

Dar el clătină din cap. Tremura, dar de data asta tremura nu de frică… ci de hotărâre.

— Mamă… o iubesc. Și nu mai pot trăi așa. Ne mutăm. Azi.

Lucia rămase înmărmurită câteva secunde. Apoi, lacrimile i se rostogoliră, calde, pe obraji. Nu se așteptase să-l aleagă. Se pregătise să plece singură. Dar auzindu-l, simți că în sfârșit cineva stă de partea ei.

— Bine, Dinu… hai, șopti ea.

Au ieșit amândoi pe poartă, unul cu geanta, celălalt cu o pungă în care aruncase în grabă câteva lucruri. Erau copleșiți, speriați, dar împreună.

Când au ajuns la stradă, Lucia își șterse ochii și respiră adânc.

— Unde mergem? întrebă el.

— Oriunde. Închiriem ceva ieftin. Începem de jos, dar începem singuri. Fără găleți, fără urlete, fără umilință.

Dinu o privi lung, ca și cum abia atunci vedea cine este cu adevărat femeia lui.

Lucia îi luă mâna.

— Știi ceva? N-am nimic… dar azi am câștigat tot.

Și au pornit împreună pe trotuar, cu pași mici și inimi bătând tare, dar cu o libertate pe care niciunul dintre ei nu o trăise până atunci. În sfârșit, o familie adevărată începea… nu în casa lui Carmen, ci în alegerea lor de a trăi cu demnitate, respect și dragoste.

Un început curat, fără umbre. O nouă viață. Și, pentru prima dată în mult timp, Lucia simți că viitorul ei îi aparține.