Cu o zi înainte de nunta fratelui meu, mama mi-a tăiat găuri în toate hainele

Casa rămăsese încremenită, ca și cum aerul se îngroșase și nimeni nu mai putea respira. Eu încă simțeam mâna lui Narcis în jurul degetelor mele — caldă, fermă, o ancoră într-un ocean învolburat.

Mama încerca să spună ceva, dar cuvintele îi rămâneau prinse în gât. În viața ei, nu întâlnise pe cineva căruia să nu-i poată arunca replici tăioase. Iar acum stătea mută, ca o elevă prinsă copiind.

„Ana, noi doar…” a bâiguit ea.

„Nu”, a spus Narcis, fără să ridice tonul, dar suficient cât să închidă subiectul.

M-a tras ușor spre el, ca și cum ar fi vrut să mă protejeze de orice privire înțepătoare. Eu încă nu reușeam să procesez ce se întâmpla. Totul era prea mult, prea repede, prea neașteptat.

„Hai”, a șoptit el. „Am stat suficient aici.”

Am ieșit din casă fără să mă uit în urmă. Până și aerul rece de afară mi s-a părut un dar. Narcis mi-a deschis portiera mașinii lui, un SUV negru, discret, dar evident scump. A așteptat să mă așez, apoi s-a așezat și el la volan.

Abia când am rămas singuri, mi s-au umezit ochii.

„Îmi pare rău că ai văzut… asta”, am spus, vocea tremurând.

El a întins mâna și mi-a șters o lacrimă cu degetul, mișcare atât de tandră încât aproape m-a rupt în două.

„Ana, eu te cunosc. Știu cine ești. Nu mă interesează ce spun ei.”

„Dar sunt familia mea…”

„O familie nu te sfâșie ca să se simtă ea mai bine.”

Am închis ochii un moment. În adâncul sufletului, știam că are dreptate. Doar că, uneori, adevărul doare mai tare decât orice rană.

Mașina a pornit lin, iar orașul se întindea în fața noastră. Trecuserăm pe lângă blocuri vechi, magazine de cartier, oameni grăbiți, copii care alergau pe trotuar — totul arăta normal, firesc. Singurul lucru care nu era firesc era viața mea.

Narcis m-a prins din nou de mână. „Nu te mai întorci acolo îmbrăcată în zdrențe. Azi alegi tu ce vrei să porți. Tot ce vrei.”

Am râs slab. „E scump.”

„Și tu meriți.”

Două cuvinte simple, dar atât de rare în viața mea încât mi s-a strâns stomacul.

Când am ajuns la un magazin elegant din centrul orașului, m-am oprit în prag.

„Narcis, eu nu intru aici… Oamenii ca mine nu intră aici.”

„Atunci să învețe oamenii de aici să se obișnuiască”, a spus calm, deschizând ușa.

Vânzătoarele s-au îndreptat spre noi, cu zâmbete politicoase, dar priviri surprinse. Narcis a spus doar atât:

„Soția mea are nevoie de o garderobă completă.”

Cuvântul soția mi-a încălzit pieptul într-un fel ciudat, nou, frumos.

Au început să aducă rochii, cămăși, fuste, pantofi. La început, tremuram când probam orice. Parcă auzeam în cap vocea mamei:

„Nu e pentru tine. Nu meriți. Nu te minți.”

Dar Narcis era acolo, la doi pași, privind doar la mine, nu la prețuri, nu la etichete.

„Asta ești tu”, îmi spunea când zâmbeam în oglindă.

Și, pentru prima dată în viață, am început să-l cred.

După două ore, ieșeam din magazin cu mai multe pungi decât văzusem vreodată la cineva. Narcis a plătit tot, cu un calm de parcă era la piață după pâine.

În mașină, mi-am strâns genunchii la piept.

„De ce faci toate astea pentru mine?”

El a pornit motorul și m-a privit.

„Pentru că te iubesc. Și pentru că nu vreau să te mai văd niciodată micșorându-te în fața unor oameni care nu te cunosc cu adevărat.”

Respirația mi s-a tăiat. Cuvintele lui m-au lovit direct în inimă.

Și atunci am înțeles.

Nu hainele noi schimbau ceva. Nici magazinul, nici privirile uimite ale celor din jur.

Mă schimbam eu.

În sfârșit, cineva mă vedea.

Și mai ales… eu începeam să mă văd.

Când am ajuns acasă, mama era încă în ușă, palidă. Dar eu nu m-am mai uitat în pământ ca altădată.

Am coborât din mașină, dreaptă, hotărâtă, cu o liniște pe care nu o mai avusesem niciodată.

Narcis a venit lângă mine.

„Ești gata?” m-a întrebat.

Am dat din cap.

„Da. Sunt gata să nu mă mai las călcată în picioare.”

Și am intrat în casă ca o femeie nouă — femeia care știam, în sfârșit, că sunt.