Ion Marinescu nu și-ar fi imaginat niciodată că o va găsi pe femeia

Ion a încremenit. Țipătul acela avea ceva sfâșietor, ceva ce nu putea fi ignorat. A lăsat planurile jos și, fără să mai spună nimic, a luat-o la fugă spre locul de unde se auzea vocea copilului. Inima îi bătea nebunește, iar pantofii scumpi se afundau în noroiul gros amestecat cu resturi putrezite.

Când a ajuns acolo, a văzut-o. O femeie slabă, cu părul încâlcit, hainele murdare și mâinile tremurânde. Ținea în brațe un bebeluș învelit într-o cârpă zdrențuită. Lângă ea, băiețelul plângea în hohote, încercând s-o trezească. Ion a simțit cum i se strânge stomacul.

– Doamne… Maria? a șoptit el, aproape fără voce.

Femeia a ridicat greu pleoapele. Privirea i s-a luminat pentru o clipă, apoi a murmurit:
– Domnu’ Ion?…

Apoi, capul i-a căzut într-o parte.

Ion a alergat și s-a aplecat lângă ea. A pus două degete pe gâtul ei, tremurând. Respira. Slab, dar respira. S-a întors către copil.
– Cum te cheamă, puiule?
– Andrei, a spus printre sughițuri. Ea e mama mea… ajut-o, te rog…

Ion l-a luat de mână. Simțea o durere ciudată în piept, o senzație de vină amestecată cu furie. A strigat după șoferul său, care a venit fugind cu o sticlă de apă și telefonul în mână.

– Sună la ambulanță! Repede!

Apoi a ridicat-o pe Maria în brațe și a dus-o spre mașină. Pielea ei era fierbinte, fruntea plină de transpirație. Pe drum, Ion se tot uita la copil. Ochii lui… erau aceiași ochi pe care îi vedea în oglindă dimineața. Aceeași culoare, aceeași privire.

Ajunși la spital, medicii au luat-o imediat pe femeie. Ion și Andrei au rămas pe un scaun din hol, în tăcere. După o oră, o asistentă a ieșit și a spus:
– A fost la un pas de moarte. Malnutriție, infecție severă, dar e stabilă acum. Cine e rudă cu ea?

Ion a răspuns instinctiv:
– Eu. Eu sunt.

Cuvintele i-au ieșit singure, dar simțea că nu mințea.

Câteva zile mai târziu, Maria s-a trezit. L-a privit lung pe Ion și, cu voce stinsă, i-a spus:
– Nu trebuia să mă găsești. Trebuia să rămână totul ascuns…

Ion a simțit cum i se înmoaie genunchii.
– Ce vrei să spui?

Ea a oftat adânc și lacrimile i-au început să curgă.
– Tatăl tău… el a făcut asta. Eu am vrut să fug, dar mama ta… mi-a spus că dacă vorbesc, ne omoară pe toți. Mi-a luat copilul și mi-a zis că a murit… dar am reușit să-l iau înapoi. N-am avut unde să merg.

Ion a rămas mut. Tăcerea s-a întins grea între ei, ca o ceață.

În zilele care au urmat, adevărul s-a dezvăluit bucată cu bucată, ca un puzzle blestemat. Mama lui, Carmen Marinescu, știa tot. Îngropase rușinea sub bani, relații și aparențe. Îi plătise pe toți cei care puteau vorbi.

Când Ion s-a dus acasă și a privit-o în ochi, femeia care îl crescuse ca pe un prinț și-a pierdut masca într-o clipă.
– Ai distrus totul, mamă, i-a spus el. Tot ce am construit… e făcut pe suferința altora. Pe suferința Mariei. Pe suferința fratelui meu.

Carmen nu a spus nimic. Doar și-a dat jos bijuteriile, una câte una, și a plecat în tăcere spre dormitor.

Ion s-a întors la spital. Maria dormea, iar Andrei se juca cu o mașinuță veche. S-a aplecat, l-a mângâiat pe cap și i-a spus:
– De azi înainte, nu mai ești singur, băiete.

A doua zi, în ziare, titlurile erau peste tot: „Adevărul ascuns al familiei Marinescu – Imperiul Verde construit pe rușine și lacrimi.”

Dar pentru Ion nu mai conta. Pentru prima dată în viață, simțea că trăiește cu adevărat. Că repară ceea ce alții au distrus. Și, privind spre Andrei și Maria, a înțeles că unele adevăruri, oricât ar durea, pot aduce în cele din urmă eliberarea.