Găteam o supă când, dintr-odată, soacra mea m-a lovit cu lingura.

Dan a făcut un pas spre mine, iar Margareta s-a așezat strategic lângă ușă, de parcă mi-ar fi barat drumul. În ochii ei nu era frică, ci siguranța celui care crede că are putere.

— Unde crezi că pleci? a întrebat ea, cu un zâmbet strâmb. Fără bani, fără casă?

Am simțit cum îmi tremură genunchii, dar n-am dat înapoi. Nu mai eram fata care înghițea în sec.

— Plec de unde nu mai sunt om, am spus încet.

Dan a oftat iritat, ca și cum îl deranja mai mult situația decât durerea mea.

— Hai, Laura, nu face teatru. Mama a glumit. Exagerezi.

Atunci m-am uitat la el cu adevărat. Nu la soțul pe care îl iubeam odată, ci la bărbatul care alegea liniștea lui în locul meu. Am înțeles că nu doar soacra era problema.

Mi-am strâns lucrurile într-o geantă veche. Hainele mele erau puține. Viața mea, micșorată în câteva obiecte. Margareta comenta din prag, spunând că o să mă întorc în genunchi. Dan stătea rezemat de perete, fără să mă oprească, fără să mă ajute.

Când am ieșit din casă, aerul de afară mi s-a părut mai curat. Era seară. Un cartier liniștit de la marginea Brașovului. Am mers pe jos până la stația de autobuz, cu telefonul strâns în palmă.

Clara mi-a răspuns imediat.

— Unde ești?
— Plec. Chiar plec, am spus, și am început să plâng.

M-a primit în garsoniera ei mică, cu un ceai cald și o pătură. În noaptea aceea n-am dormit, dar pentru prima dată după ani, n-am simțit frică. Doar oboseală și o liniște ciudată.

În zilele următoare, lucrurile s-au mișcat repede. Clara m-a ajutat să depun plângere. Lovitura cu lingura nu mai era „o glumă”. Era violență. Am cerut ordin de protecție. Dan m-a sunat de zeci de ori. Mesaje lungi, apoi amenințări scurte. Margareta spunea că o distrug, că sunt nerecunoscătoare.

Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine.

Am găsit un loc de muncă la o cantină. Nu era mult, dar era al meu. Prima leafă a fost mică, dar când am ținut banii în mână, am simțit ceva ce uitasem: respect de sine.

După câteva luni, procesul s-a încheiat. Ordinul a rămas valabil. Dan a cerut să ne împăcăm. Am refuzat. Nu mai aveam ce repara.

Într-o zi, pe o stradă aglomerată, am trecut pe lângă o bucătărie de restaurant. Abur, zgomot, miros de supă. M-am oprit o clipă și am zâmbit. Nu pentru că îmi aminteam de ce-a fost, ci pentru că știam ce nu mai sunt.

Nu mai eram femeia lovită în tăcere.
Eram femeia care a plecat.
Și asta a schimbat totul.